Artist de talie mondială: căminul e la Paris, inima e de român și pe tălpi are harta lumii

O descriere în câteva cuvinte, a lui Gigi Căciuleanu, trece de la profilul său de dansator la cel de coregraf, de creator și performer, profesor, desenator, eseist… Gigi Căciuleanu este un artist pur-sânge cu o personalitate ce se desface într-un caleidoscop de oglinzi în care, neîncetat, imaginile trec dintr-una în alta, se completează în timp ce se divid, cuvinte și imagini amestecate pe aceeași paletă, siluete și aripi reinventând zborul, căderea apoi iar zborul.
Născut în mai 1947, Gigi Căciuleanu a părăsit România în urmă cu cincizeci și doi de ani, stabilindu-se în Franța. Studiase dansul academic şi coregrafia la faimosul Teatru Bolşoi din Moscova, îi era clar ce drum avea înainte. Ajuns în Occident, a fructificat din plin rampele oferite talentului său. A interpretat roluri, a imaginat coregrafii, a născut spectacole; și toate în felul său provocator, fantezist, inimitabil, atins de scânteia unui geniu mascat de o modestie pe cât de naturală, pe atât de dezarmantă.
Spectacolele sale au traversat lumea, de la Paris la New York, de la Berlin la Bruxelles, de la Buenos Aires la Tokyo.
Coregrafiile sale au intrat în repertoriul unor instituții culturale de prim rang, fiind jucate pe scena unor opere și teatre precum cele din Paris, Lyon, Hamburg, Roma, Israel, Veneția, Cardiff, Montevideo, Sao Paolo și lista poate continua.
Printre funcțiile pe care le-a avut se găsesc cea de Director Artistic al companiei de balet la „Grand Théâtre de Nancy” (în cadrul căruia a întemeiat Studioul de Dans Contemporan) și cea de Director Artistic al Baletului Naţional Cilian (El Banch) la Santiago de Chile.
Printre numeroasele distincții primite de Gigi Căciuleanu, se numără medalia “Ordre des Arts et des Lettres” (Franţa) – cu gradul Chevalier și medalia “Steaua României” (România) – cu gradul de Cavaler. 
Artist de talie mondială, Gigi Căciuleanu a fost prezent recent la Constanța unde, în cadrul Universităţii Ovidius, a susținut workshop-ul „Alchimia DansActorului”, lucrând cu studenți, masteranzi, dar și absolvenți ai Facultății de Arte din Constanța, de la specializările Teatru și Coregrafie.
La distanță de aproape 25 de ani, de la ultimul interviu pe care mi l-a acordat, am avut bucuria să stau de vorbă cu Gigi Căciuleanu, pe care l-am regăsit la fel de spontan, cald, gentil și cuceritor cum îl știam, iar ca vârstă la fel de, cum spune chiar el, “fără ani”…

– Prin anii 1999-2000, am avut câteva prilejuri să stăm de vorbă aici, la Constanța, la Teatrul de Balet Oleg Danovski (prilejul fiind dat de Ana Maria Munteanu, managerul de atunci al companiei, în timpul căruia Constanța a avut acces la un nivel superior al spectacolului de dans, cunoscând elitele și privilegiul de a face diferența între o prestație comună și un act artistic de excepție).
Îmi amintesc că una dintre temele mult discutate la acea perioadă era despre dansul contemporan și pericolul ca acesta sa devina un uzurpator al dansului clasic. Existau voci, și nu puține, care tratau stilul contemporan ca pe unul superficial, care presupunea o lipsă de exercițiu a evoluției clasice, evoluția în poante. Cumva, contemporanul “profana” rigoarea și măiestria clasicului. 

   Cum vedeți, acum, această relație între stiluri, clasic și contemporan?

– Da, era acea perioadă în care intraseră în atenție, sub lumina reflectoarelor, muzicile și exprimările contemporane, și nu erau proaste sau bune pentru că erau contemporane, dar se comportau precum niște experimente și îmbrăcau pur și simplu, de foarte multe ori, forma unor provocări asumate intenționat, făcute pentru a provoca la rândul lor dezvoltările altor exprimări, ceea ce era bine, în opinia mea.
Problema era – și este, în continuare – aceea că nu toate contemporanele atingeau înălțimea clasicului. Tipul de dans clasic a ajuns, prin forța lucrurilor, și pentru că numai acest tip exista la un moment dat, o formă de dans cu o cizelare foarte puternică. Îmi amintesc cum, la un moment dat, la un concurs de dans, unde eram eu președintele juriului, am impus să fie acceptată existența mai multor tipuri de dans, pornind de la ideea că dansul clasic e clasic și atât, nu este clasic rusesc sau clasic indian etc. Și, într-adevăr, o fată care interpreta dansuri tipice indiene, populare, o solistă venită din India, a luat primul întâi, la secția clasică. Deci, vreau să spun că genul clasic are o conotație foarte prăfuită, dar și o conotație foarte doctă. În acest context, apreciez că multe curente ale dansului contemporan nu sunt la înălțimea intelectuală, necesară, impusă de exigențele acestui gen.
Totodată, să nu scăpăm din vedere faptul că dansul clasic a devenit foarte accesibil, presupune o practică sigură în care se dansează automat, pentru că se urmează o tehnică dată, cu indicații foarte precise, este totul foarte schematizat. Spectatorul vine să vadă ceva frumos, vine să vadă o povestioară, și atunci e clar că asta o să vadă.
Trebuie înțeles, corpul dansatorului nu este nici modern, nici clasic. Corpul ascultă de natură, de natura umană. Acum, dacă solistul dansează ca în pădure, atunci aia nu este ceea ce trebuie.
Încă o dată repet, cizelarea dansului clasic a atins niște încadrări perfecte, care sunt așa și nu altfel. La contemporan, suntem încă în momentul de față, când genul acesta nu stă pe o istorie a lui, precum cea a dansului academic.

– Contemporanul nu are un tipar precis pe care se croiește mișcarea. 
– Nu, nu are, contemporanul este o formă a gândirii transpuse în mișcare. Nu există rețete de contemporan. Există mișcări, pur și simplu. Și atunci, dacă înălțimea gândirii este puternică și contemporanul vorbește publicului în același mod, cu aceeași intensitate. În felul acesta, poate înțelege publicul că ceea ce vede pe scenă s-a născut dintr-o preocupare determinantă, dintr-un lucru adus la suprafață dintr-o plăsmuire creativă adâncă, nu este doar o dinamică strict corporală.
Dansul contemporan este un curent tânăr, dar în care se inovează deja, se deschid drumuri neumblate.
De exemplu, muzica de jazz a fost atrasă în expresia mișcării de dans luând ființă un curent nou, jazz-dansul, care a devenit foarte la modă grație coregrafului american de excepție care a fost Alvin Ailey. El a luat un pic din clasic și i-a dat un sens nou prin întâlnirea cu jazzul dar, atenție, jazzul este improvizație și în același timp este fluiditatea care poate părea haos și este precizia care poate părea mecanică, dar puse la un loc… se obține ceva fantastic; precum făcea și Ella Fitzgerald cu vocea, urcând până la imposibil și apoi revenind, modulând, coborând pe pământ.
Iar la Alvin Ailey totul a devenit foarte formal și foarte frumos formal. Și aș mai vrea să menționez în punctul acesta al discuției că noi, românii, o avem pe Miriam Răducanu, care a inventat o scoală de jazz dance, mult mai în spiritul jazzului de cum a fost curentul apărut ulterior. Nu aș vrea ca referirea mea să plece de la faptul că Miriam Răducanu a noastră a deschis prima ușa acestui stil de jazz-dance, dar pur și simplu așa s-a întâmplat. Ea a dansat întotdeauna cu un consum total, în ore întregi de improvizație, și a reușit pentru că-și cunoștea la perfecție instrumentul din care se năștea spectacolul – cunoscându-l totodată și pe al celui cu care evolua – iar când vorbesc de instrument, vorbesc de corpul uman transformat într-un instrument. De aceea, ea a fascinat întotdeauna. Au fost unii care au dărâmat-o, au fost unii care au ridicat-o în admirația lor până la cer, dar nici dărâmatul, nici plăcutul nu au fost și nu sunt ceea ce trebuie. Ceea ce trebuie să fie este intrarea într-o lume, cea a unui artist. Și sunt puțini artiști în lumea cărora merită să intri.

– Noi, în România, avem o școală românească de dans? Există o școală românească de dans? Cum vedeți dumneavoastră?
Când am descoperit eu dansul, școala, liceul de coregrafie era parcă mai puternic, poate și pentru că societate era altfel, foarte dură, în care arta se făcea, cum să zic?… cu biciul. Atunci, dansul se făcea așa cum se făcea și circul, cu foarte mari sacrificii corporale.
La noi, în dans, unii s-au inspirat, cât puteau, de la americani, alții s-au inspirat de la ruși și așa mai departe.
Dar, să răspund la întrebare, din păcate eu nu cred că există o școală românească de dans. Au existat și există personalități, dar e vorba despre artiști care nu au fost lăsați să crească, să dezvolte în jurul lor, să cultive aici curente.
Și trebuie spus că era posibilă o școală pur românească, am fi avut-o dacă am fi urmărit filiera Trixy Checais, Miriam Răducanu, Jessie Danu, acești oameni care la un moment dat aveau potențial să ridice pe umerii lor construcția unei școli. După modelul unui Grotowski în Polonia, și Miriam Răducanu putea avea o școală.
Trixy era extraordinar în ceea ce aborda, dar s-a pierdut pentru că în momentul acela nu era posibil să fie lăsat, nu se făcea așa ceva, era prea mult pentru cât era permis. Și noi… când eu dansam jazz cu Miriam Răducanu eram aproape excluși din scenă, pentru că jazz-ul era considerată o muzică imperialistă, neacceptată, deci și dansul nu era agreat.
Le vorbeam tinerilor, studenților constănțeni despre neaoșenie și cred că tot acesta este răspunsul și la întrebarea despre școala românească de dans care ar fi existat, care ar putea exista dacă ar fi constituită fără să împrumutăm din alte părți, fără să luăm de colo și de dincolo câte ceva, fără să-i imităm pe alții; avem aici, în ceea ce suntem noi, tot ceea ce este nevoie.

– Acum, la ce distanță sunteți de o posibilă școală de dans românească?

– La un moment dat, întrebat fiind “de unde sunteți, de unde veniți, unde aveți rădăcinile?”, răspunsul meu a fost: eu am rădăcinile în valiză. Nu pot spune că nu mi-ar plăcea să mă raportez, să mă aflu la originea unei școli românești de gândire a dansului, dar contextul unei școli în sensul larg și complex presupune mult mai mult, inclusiv un cadru academic, o universitate. Eu mă implic în orice zonă unde pot să-mi aduc contribuția, întotdeauna răspund prezent când sunt chemat de universități, oriunde am posibilitatea să influențeze un pic, cu gândirea pe care o am, oriunde pot să aduc niște idei care să transpună concepte, intervenind într-o manieră foarte serioasă. De exemplu: sunt fericit că imediat după revoluție când am fost invitat de Silvia Ghiață să particip la a sa ”Lume a dansului” am “încropit” ad-hoc o companie formată din, fără să-i cunosc atunci, “floarea cea aleasă” a dansului românesc : Vava Ștefănescu, Răzvan Mazilu, Simona Somăcescu, Florin Fieroiu, Lorette Enache… Iar când am constituit “Gigi Caciuleanu Romania Dance Company”, în 2007, am lucrat, la fel, cu artiști care au devenit nume actuale importante : Lari Giorgescu, Ioana Marchidan, Arcadie Rusu, Ioana Macarie, Stefan Lupu, Ana și Bogdan Iacob, Adi Nour… citez cum îmi vine din memorie, probabil că-i uit pe câțiva și-i rog să mă scuze… Pe Răzvan Mazilu l-am distribuit chiar în Simfonia Fantastică pe muzica lui Berlioz pe care am făcut-o la Opera din București în 2005 – a fost superb în solo-ul din “La Marche Au Supplice”!

De aceea, așa cum a fost cazul acum (n.r. ianuarie 2024), am răspuns cu mare plăcere și am venit la Universitatea “Ovidius”, unde m-am adresat studenților, tinerilor, am vorbit și am lucrat cu ei. Consider că dacă mi-am adus contribuția, chiar și un pic, și am influențat ceva în gândirea lor, am adus niște sensuri noi, am făcut mai multă lumină în mintea cuiva, atunci mi-am îndeplinit misiunea.

– V-ați gândit, dacă nu ați fi plecat din țară, unde erați acum? Ce drum ați fi avut?
– Nu cred că e foarte greu de știut treaba asta. Era toată România sub aceleași bariere. Chiar dacă eram aici și îmi doream – la un moment dar chiar îi propusesem eu lui Miriam Răducanu – să facem o companie de dans… nu era posibil, nu aveam subvenții, nu aveam nimic.
Și nu cred că aș fi avut libertatea de a circula, iar aici cred că era problema cea mare: îngrădirea mișcării.
Dar în același timp, trebuie spus că în unele aspecte ale artei, îngrădirea aducea cu ea și unele realizări de neatins dacă nu erau produse din suferință, din limitări exterioare care au dus la supradimensionarea lumii interioare. E teribil de spus dar gândesc de exemplu că, un Șostakovici, fără un Stalin, s-ar putea să nu fi scris ceea ce a scris.

– Colivia, efectul coliviei.
– Da, așa ceva, nu poți să știi ce avantaje s-ar fi creat din traversarea unor dezavantaje… Și în Chile, când am locuit, și am stat 15 ani acolo ca director al Baletului Național, șefii mei îmi spuneau ”noi suntem de aici dar tu ești din lume”, (“nosotros somos de aquí, tu eres del mundo”), așa că atunci prefer să am o școală de gândire din lumea cea mare, de nicăieri anume și de peste tot.

– Când ați plecat din țară, în 1972, câți ani aveați atunci?
– N-aveam ani, nici acum nu am ani.
(n.r. Gigi Căciuleanu zâmbește și, într-adevăr, anii i se șterg de pe chip)

– Ați fost considerat un fugar? A fost un loc în care v-ați simțit acasă?

– Considerat fugar, de către cine?

– De către cei pe care i-ați lăsat aici

– Probabil, da. Așa se judeca atunci. Dar pe mine nu m-a interesat. Mie mi-a fost foarte greu și m-am dezlipit foarte greu de ceea ce am lăsat aici.
A fost dificil în primul rând cu limba, apoi și cu altele. În Germania nu m-am aclimatizat, în Franța în schimb, când am ajuns, m-am considerat imediat ca fiind la mine acasă; în mod special în Paris. Și cred că și acolo mă duce gândul când vorbesc de acasă, Parisul care i-a deschis porțile lui Modigliani, Parisul lui Dali, al lui Ionesco, Eliade, Cioran. Da, ăsta-i Parisul pe care-l iubesc și care nu mai există de altfel.
Parisul de azi nu mai este Parisul de atunci, pe care-l iubeam, așa cum și România de astăzi este de nerecunoscut pentru mine, întors în timp, parcă mă plimb în altă țară. Oamenii însă, pe oamenii de aici îi regăsesc în felul în care îi știam eu pe români. În special, pe intelectuali, care sunt informați, conectați la ce întâmplă în lume, se instruiesc, se auto-instruiesc, sunt interesați de ce este în afara țării în care trăiesc.

– Sunt românii mai interesați, față de alții, de ceea ce se întâmplă în lume?

– Cred că este o trăsătură specifică pentru țările mici. Uite, spre exemplu și cilienii știu ce se întâmplă la Londra, la New York, la Paris, libanezii știu ce se întâmplă peste tot în lume etc. Pentru că vorbim de țări mici, cu o limbă care nu e vorbită peste tot, acolo oamenii se interesează de ceilalți, de ceea ce se petrece în jurul lor și mai departe de ei. Ceea ce un american nu face.
Pe un american, dacă-l scoți din America lui, nu mai știe nimic. Rușii, la fel. Noi, ca români, am avut norocul să fim foarte amestecați de la început. Să avem la noi multe culturi, multe izvoare care au intrat și în formele de artă, de manifestare culturală. Spre exemplu, eu cred că au greșit atunci când au ales limba esperanto ca limbă comună și nu au ales româna. Limba română are în ea foarte multe influențe și este cu adevărat foarte frumoasă.

– Vorbind de limbă, când gândiți un spectacol, îl gândiți într-o limbă anume?
– Este exact ca și cu visele, nu știi în ce limbă visezi. Dansul în sine este o limbă, un limbaj prin care te adresezi altora, pe care îl poate întelege oricine. Când eram mic, mama mă auzea vorbind în somn o limbă pe care nu o recunoștea. Și probabil că în aceeași limbă – pe care nu o recunosc nici eu, că nu știu de unde vine și ce este – gândesc și eu spectacolele. Într-o păsărească, într-un limbaj foarte personal, foarte intim. De aceea am nevoie de desene, de aceea am nevoie de metaforele poeziei, pentru că nu spui scaunului “scaun”, deslușești lucrurile în timp ce le dai înțeles prin traducere.
În artă, vorbim aici de un altfel de limbaj, care traduce realitatea.

– Pantonimă?
– Eee… mie nu mi-au plăcut niciodată pantonimele, când iei paharul și te faci că bei, astea nu mi se par interesante.
Dar, uite, la dans, tehnica de înaltă finețe, care folosește abstractul și îl oferă să fie descifrat este superbă. Nimic mai abstract decât așa-zis concreta lebădă din celebrul balet.

– … și nu este lebădă, silueta celebră a balerinei nu reprezintă o lebădă?
– Nu, balerinele nu sunt costumate în lebede, ele au tutu-tutu alb, dar o lebădă nu arată așa. Spre exemplu, în  “Lacul lebedelor”, sau în “Moartea lebedei”, când balerinele intră în scenă având brațele întinse și unduite într-un mod anume, atunci ele formează luciul apei. Nu este, cum crede lumea, aripa lebedei. Brațul este apa. Brațul e apa și e foarte frumos. Este aici o traducere, o metaforă superbă.
Și foarte puține balerine reușesc să facă acea unduire, care trebuie să arate de parcă nu au oase, să fie fluidă, să curgă fără nicio fragmentare.

– Ați evoluat pe marile scene ale lumii. Ați avut momente în să vă simțiți atins de beția succesului? Cum ați perceput acest succes?
– Nu cred. .. Adică, ce înseamnă succes?

– Înseamnă… sălile acelea umplute de aplauze asurzitoare, ovațiile, zâmbetele fericite de pe fețele oamenilor, toate acestea ca efect.
– Da, aveți multă dreptate, dacă privim așa, succesul poate să devină o beție. De exemplu, ieri am lucrat, am făcut un spectacol pentru copii și am avut un public foarte atent. Și ceea ce am văzut pe fețele lor a fost mai puternic de cât ar însemna aplauzele nesfârșite. Pentru că știu că cei mici au stat așa, cât am vorbit, au stat trăind un vis cu ochii deschiși. Și atunci am simțit că am făcut ceva deosebit și asta da!, sentimental ăsta poate da o beție, e o beție. Ca artist, ai nevoie de ea. Fără emoția asta pe care ți-o dă publicul și cu care te poți îmbăta, fără emoția asta poate că nici nu am putea lucra.
Dar, acum, depinde de fiecare până unde duce beția asta, dacă se lasă copleșit de ea, ce face cu ea…

– Amintiți-vă cum a fost cu înscrierea la examenul de admitere la Şcoala Superioară de Stat de Coregrafie din Bucureşti. Ați avut probleme cu dosarul.
– În acea perioadă, mulți aveau probleme cu dosarul. Orice om putea întâmpina, în acele vremuri, momente în care putea fi considerat că nu corespunde într-o privință sau alta. Și situația în care m-am trezit eu atunci a fost de acest tip, am fost dat la o parte, fără să conteze note, talent, pentru ca să las loc liber unor copii proveniți din familii de țărani, din clasa proletară, care se vedeau băgați în școli de artă fără să dorească ori să manifeste vreo urmă de înclinație. Dar așa se hotărâse, ca lor să li se dea o șansă de care nu aveau nevoie, cei mai mulți nici nu o doreau, nu-i ducea nicăieri.
Și, pentru ca ei să aibă loc, pe cei care aveau un dosar mai puțin sănătos, cum se spunea, sau origini mai puțin “sănătoase”, îi dădeau afară. A fost cazul meu. Dar am avut norocul să fiu salvat de cineva, culmea, tot din interiorul sistemului, de secretara de partid a școlii, care a văzut ce rezultate aveam și m-a ajutat să nu-mi pierd locul meritat de a face această școală, pe răspunderea ei. Era o doamnă extraordinară, care a vrut și a avut și puterea, să îndrepte lucrurile. Erau și astfel de oameni, de mare valoare, care chiar erau convinși de… adevărurile nobile ale regimului de atunci, dar care se implicau și schimbau lucruri, uneori salvau destine.

– Povestiți despre „Zidul“, lucrare ce a fost, daca știu eu bine, anume creată pentru dumneavoastră, de către maestrul Oleg Danovski.
– Da, Oleg, Oleg… era un mare maestru, un coregraf extraordinar. Cu “Zidul” m-a invitat la autoprovocare. Și m-a lăsat foarte liber acolo, el a stabilit structura, mi-a dat canavaua și m-a lăsat să mă exprim. Și a fost greu pentru că nu știam dacă fac bine ceea ce fac. Dar Oleg nu spunea nimic și era foarte enigmatic, iar eu știam că el putea să fie foarte abrupt și foarte tăios când voia, dar mie nu-mi zicea nimic. Și atunci m-am gândit că poate e ok ce fac, poate e bine. Nu vă zic ce presiune aveam pe mine, când am văzut că publicul se adună la premieră, iar eu nu știam dacă o să fiu ceea ce trebuie; a fost cumplit. Înotam în niște ape complet necunoscute. A fost primul studio de dans contemporan, posibil pentru că Oleg Danovski era Director artistic al Baletului Operei Române din Bucureşti.
Eu am avut noroc să joc avându-l director. Putea să facă multe, dar i s-au pus limite. Așa că Oleg a trebuit să vină la Constanța pentru ca să poată face ceea ce a făcut.
Atunci opera era foarte sus, sălile era pline, publicul era cucerit. La fel ca și Teatrul “Oleg Danovski”, care făcea turnee în străinătate, spectacolele aveau mare, mare succes.
Iar “Lacul Lebedelor”, făcut de Oleg Danovski, este o capodoperă, pentru mine a fost și a rămas cel mai frumos dintre toate.
Și Oleg era un om foarte inteligent și un maestru, într-adevăr, dacă ar fi fost lăsat, ajutat, dacă i se dădea puterea, am fi avut o școală românească. Poate ceva ca un super-neo-clasic… Era un vizionar, era omul a cărui capacitate putea și trebuia să fie exploatată pentru realizări majore.

Gigi Căciuleanu și Maya Plisetskaya în La Folle de Chaillot (Bolshoï)

– Spuneați că ați găsit România schimbată…
– România nu mai este așa cum o știam eu, parcă mă plimb în altă țară. Este schimbată, așa cum găsești și Franța schimbată, e altceva. Chiar și orașele s-au schimbat. Ritmul, culoarea… Am venit după mai mulți ani de absență și eram foarte curios să descopăr ce schimbări sunt. Îmi aminteam că, atunci când plecam din România în turneu, cu Miriam de cele mai multe ori, și ne întorceam acasă, la București, ni se părea că găseam totul în alb și negru, iar noi veneam de “afară”, unde era colorat și frumos. Acum, am sesizat că vin aici, într-o lume prea colorată și nu întotdeauna sunt potrivite culorile, rafinate, asortate, am găsit multă culoare și stridență care m-au deranjat. Mi se pare că s-au luat, din Occident, părțile care nu era cele mai interesante, cum ar fi, de exemplu, firmele astea mari care-ți iau efectiv ochii, cu Coca-Cola sau cu altele. Pe bulevardul Magheru, din București, îmi plăcea să merg, tihnit, pentru mine era un fel de liniște, mă bucuram că nu eram obligat să văd atâta efervescență de culori și lumini, de tip doar comercial. Și uite că ne-am uniformizat și noi, românii, ne-am dat pe brazdă, cum se spune, și nu știu dacă e cel mai bun lucru. Acum, și aici este o agitație exterioară, așa, vizuală, care te acaparează, te obosește. Și așa este peste tot, nu doar în România. Lumea întreagă se duce cumva… parcă pierde direcția în mers; n-aș vrea să mă exprim spunând cât de rău este asta sau dacă poate duce la ceva bun, nu sunt sigur că judec cum trebuie tot ce este în jur, mă consider un prost judecător în a da verdicte – când ești în vâltoare nu ai perspectivă, nu vezi imaginea completă din exterior, detașat.

– Sunteți legat de Constanța…
– Eu, la teatrul de aici, mi-am făcut o parte din primele lucrări, în anii de studiu. Venisem atunci la Constanța, eram încă la școală și am venit cu pantaloni scurți. Și nu voia să mă lase portarul să intru, pentru că nu arătam așa cum trebuia să arate un maestru de balet.
Sunt legat de Constanța, eu am copilărit la Constanța; și pentru că mătușa mea era bibliotecară la teatru, aveam intrările mele. Acolo i-am văzut pe Liana și Ioan Tugearu, care erau minunați, absolut minunați, o pereche superbă. Și dansau “Corsarul” și altele, dar făceau din ele ceva absolut formidabil. Îmi plăceau la nebunie. Tugearu avea forța asta a lui, o putere de Prometeu, iar Liana, atât de diafană, era chiar o liană…. Era foarte frumos contrastul dintre ei doi și în același timp complementaritatea lor. Acopereau scena, stăpâneau scena.

– Ați găsit ceva neschimbat la Constanța?
– Am mai fost la Constanța, în ultimii ani. Dar când m-am întors, prima oară după o vreme mai îndelungată, m-am întristat rău să găsesc o altă Constanța. N-am recunoscut aproape nimic, nici măcar casa în care am locuit pentru că acum, acolo, este un bloc construit chiar în față. Zona aceea avea un șarm, un șarm care s-a pierdut. Și strada principală, cred că se chema Mangaliei (n.r. în prezent, Ștefan cel Mare), nu mai are nimic din ce avea, au apărut multe betoane, au dispărut copacii și acum sunt ziduri în loc de copaci.
Ce am găsit neschimbat aici este teatrul, clădirea Teatrului de Stat, parcul din centru, din fața teatrului, care mai există. Dar am regăsit puțin, foarte puțin din ceea ce știam. Îmi amintesc ce mult îmi plăcea să mă plimb prin centrul Constanței, și apoi coboram pe lângă moschee, toată zona aceea care a rămas… cum a rămas. Mergeam des la statuia lui Ovidiu, aveam o pasiune pentru tot ceea ce însemna Ovidiu, pentru destinul, opera sa, pentru aura din jurul statuii sale de lângă mare.
Și am o poveste foarte frumoasă legată de Ovidiu, de când am vrut să fac un spectacol legat de Ovidiu și eu am ales scrisorile de amor, “Arta Iubirii”, adică acea carte extraordinară. Așa că am cumpărat-o și am început să o citesc. Dar am uitat-o la hotelul la care stăteam la București. Și când am revenit acolo, femeia de serviciu mi-a spus că a găsit o carte. Dar, m-a rugat ea “mi-o mai puteți lăsa?… mi-ar plăcea să o termin”. Mi s-a părut extraordinar. Ce omagiu mai frumos pentru un poet?!  Încă o dată mi se confirma că ideile preconcepute pot înșela foarte tare.

– Sunteți legat de teatrul din Constanța, vedeți posibilă vreo colaborare?
Poate la Teatrul “Oleg Danovski”, unde conviețuiesc spectacolele de operă, filarmonică și balet.
Sau poate cu Teatrul de Stat din Constanța, urcat pe cea mai înaltă treaptă la Gala UNITER 2023. Teatrul acesta, care nu are încă o clădire cum se cuvine, a lui, dar a luat premiul pentru cel mai bun spectacol din țară. Cu o echipă formidabilă de tineri care joacă, dansează, care pot arunca scena în aer cu talentul lor, care iubesc foarte mult ceea ce fac și asta se vede.
– Dacă se ivește ocazia, mi-ar plăcea să lucrez cu cei de aici. Am o nostalgie pentru Constanța, mă bucur mereu să mă întorc aici. Îmi place să revin.
Am amintiri atât de plăcute de la gala “Hop”…
Și îmi amintesc că a fost un moment, când eram la teatru aici, în Constanța, aveam o activitate și s-a întâmplat să mă intersectez cu tinerii de care spuneați… tinerii lui Erwin Șimșensohn, nu-i așa?

– Da, da, echipa sa.
– Aveau și ei repetiții în același timp și am aruncat o privire la ce lucrau ei și mi-a plăcut foarte mult ceea ce am văzut. Da, poate, cumva, putem să ne gândim, să vedem cum se poate întâmpla o colaborare. În mod sigur, mi-ar plăcea mult!

– O mare bucurie să vă reîntâlnesc! Mulțumesc mult pentru timpul și toată disponibilitatea dumneavoastră. Sper să ne revedem curând!
– Cu dragoste, mulțumiri și de la mine. Să ne vedem cu bine, dar mai devreme de alți 25 de ani…