Maidanul, Colosseum-ul pe care l-am pierdut

E greu de crezut pentru generația Uaț-Ap că între blocurile din Constanța existau terenuri unde creșteau bălării în care un ponei s-ar fi ascuns fără nici o emoție sau că maidanele cu praful de trei degete erau a doua (de multe ori chiar prima) noastră casă. Nici măcar părinții care au apucat să albească un pic nu sunt dispuși să recheme din străfundurile creierului imaginea leagănului primitiv, care se putea da peste cap cu toată viteza pe care i-o imprimai. Dintr-un leagăn din ăsta am zburat cu boltă și am căzut fix în căpățână, fiindcă am dorit să arăt ce mare „legănar” fără mâini eram. M-am înfipt într-o piatră, mi-am găurit căpățâna, am urlat din toată inima și-am fost tratat după ce mi s-a spus explicit cât de tâmpit am fost. Așa, ca să țin minte. Prietenul meu n-a făcut din astea. El și-a rupt mâna cu o minge medicinală. Și-a mai rupt-o o dată după vreo lună jumate. Nici nu știu care dintre noi era mai tâmpit.

Maidanul a fost Colosseum-ul copilăriei. Toate jocurile s-au desfășurat acolo, inclusiv rezistatul la trecutul cu bicicleta peste burta omului întins pe jos voluntar – joc în urma căruia, totuși, tata l-a spânzurat de urechi de un ciumec cu bicicletă. Nouă pietre, capra, lapte gros, cirlic, somata, ascunsa. Și coci, sportul camelor de bere dărâmate cu limonine sau al marilor golani, care ne țintuiau cu ochi sfredelitori în timp ce scoteau din buzunare monezi de 25 de bani și un leu, foarte rar, numai când se încingeau, de 3 lei.

Când nimeream o minge de 35 bună, se încingea fotbalul. De 35 de lei, adică, atât costa beșica fotbalistică. Pentru banii ăia se făcea fundraising serios, prin urmare se proba prin aruncare învârtită repetată în aer până făcea criză de epilepsie librăreasă și urla să ieșim dracului afară. Noi rânjeam, mai aruncam mingea o dată și concluzionam: Merge. Sau, n-o cumpărăm, e șuie. După ce ieșeam din librărie ne mai uitam o dată la Omagiul Tovarășului, pe care nu-l cumpăra nimeni, dar era cea mai mare carte din vitrină. Tovarășul avea amândouă urechile vizibile în poză, o chestie nefirească, dar noi știam că era așa după ce se răspândise un banc bun despre tablourile vechi din fața sălilor de clasă de la școală sau din birouri de întreprinderi, care zicea că nea Nicu era într-o ureche.

Am jucat pe maidan, și fotbal și baschet și nu ne-am încurcat. Până seara târziu, când strigătele materne de chemare spre casă rupeau rândurile. Ne-am bătut pe maidan și ne-am murdărit de sânge tricouri și cămăși. Am rupt generații de pantaloni și-am spart generații de geamuri. Acolo, pe maidan, ne-am transformat din copii în maturi.

Când mă uit la bărbații de azi, îmi dau seama cât de bun era Colosseum-ul…