Cafea, ploaie și chinezi La Veneția

Italia mă omoară. Nu mai vorbesc de ideea pe care au avut-o portăreii macaroniști cu taxa pe masă, coperta, care face ca prețul cafelei să fie triplu dacă stai la masă față de prețul de la bar. Cum poți tu, produs balcanic original, obișnuit să discuți cafeaua, să o potrivești cu ultimele vești din cartier, să o asezonezi cu descrierea mașinii pe care și-a luat-o Nicu sau gagica blondă pe care o plimbă Nelu, cum poți, repet, să horpăi de două ori și să pretinzi c-ai băut cafea? Păi, aia este cafea? Nu, nene. Aia este un chin, o pedeapsă, un atac la fibra noastră de limbuți.

Ei bine, Veneția a fost izbăvirea! Acolo, pe o ploaie care a trecut prin umbrelă ca laserul de la Măgurele prin cartoful de Miercurea Ciuc, care mi-a udat toate actele din borsetă, sanchi, impermeabilă, care a format un șiroi cu tendințe de torent curgând pe șira spinării până la noadă și transformându-se în cascadă pe buci, acolo am băut CAFEAUA! După o săptămână de animalice degetare, pupate de două ori, pe care italienii le numesc espresso sau cafele, într-un bar din Piața San Marco, am băut o cafea cinstită, turnată generos într-o cană rezonabilă, de un barman cu ochelari și privire de sfânt. Am mângâiat fericit porțelanul fierbinte, i-am povestit toate grozăviile prin care am trecut, gări de marmură, moldoveni la muncă în tren admirând gagici, toalete publice cu monedă când tu ai doar hârtie și câte și mai câte ca să ajung la el. Nici nu contează că nu înțelegea boabă, important era că asculta, dădea din cap, mă aproba încruntat-înțelegător, toate astea printre sorbituri scurte ale licorii. Sfinte Marcu, sigur a fost lucrarea ta! Nu știu să vă spun cum se numește cafeneaua – bar, dar e mereu plină cu ruși, bulgari și alte neamuri estice. Posibil să fi nimerit la un bar al Mafiei rusești din Veneția, dar ce cafea…

După ce s-au uscat hainele pe mine de câtă cafea am băut, am cutezat să ies pe culoarul ce înconjoară piața. Acolo am dat nas în nas cu niște chinezi, băgați unii în alții ca un banc de sardele, îmbrăcați toți cu impermeabile galbene, ocupând toată lățimea și uitându-se holbați la mine. Eu, de-al dracului nici un pas înapoi. Ei, pași mici, mulți și hotărâți înainte. Eu, un pas înapoi, căutând soluția. Ei, aproape să calce peste mine. Eu, sărind lateral, în ploaie, înjurând de mama focului în românește și plecând spre Podul Minciunilor…

Material publicat pe blogul Agenției de turism ICAR TOURS.