SEAS 2023: “Dosarele Siberiei” – Un spectacol de teatru ca un pumnal înfipt

Programul SEAS – Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului, Constanța – a prezentat, joi 3 august 2023, reprezentația Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău – “Dosarele Siberiei”, spectacol-comemorare a tentativelor de exterminare a românilor din spațiul pruto-nistrean în perioada ocupației sovietice a Basarabiei.
Piesa, în regia lui Petru Hadârcă, este construită pe memoriile Ecaterinei Chele, ale Margaretei Cemârtan-Spânu și ale lui Ion Moraru, basarabeni care au supraviețuit în Siberia și, întorși acasă, povestesc despre calvarul trăit de moldoveni, mulți ani de zile, în pustiul de gheață al Siberiei.

Amintirile supraviețuitorilor, răni sângerânde

Spectacolul, care durează puțin peste două ore, deschide ca pe niște răni amintirile celor care au fost ridicați în anii 1941 și 1949, apoi au fost judecați și închiși în lagărele rusești, în primele tranșe fiind intelectualii, activiștii și simpatizanții partidelor politice iar apoi, în 1949, urmând tranșele de represiune economică, atunci când au fost trimiși la muncă grea țăranii înstăriți (chiaburii).

Piesa de teatru a devenit vehicul care a transportat spectatorii printre ororile ce au măcelărit destinele a zeci de mii de basarabeni persecutați, masacrați și exterminați de regimul stalinist prin foamete, deportări în masă și încarcerări în lagăre.

Foarte, foarte puțini dintre martorii trecuți prin teroarea regimului sovietic mai sunt printre noi, cei mai mulți dintre ei au plecat în lumea din care nu mai au nevoie de nimic de la noi, nici măcar să ne mai amintim de ei. Memorarea, rememorarea și păstrarea amintirilor vii este nevoia pe care o avem noi, ca datorie față de copiii și nepoții noștri, să îi putem ajuta să facă scut din istorie și să nu permită reeditarea unor asemenea atrocități.

Teatrul este una dintre modalitățile – eficientă prin crearea emoției care nu permite umanității să devină piatră și cenușă – de a înțelege și conștientiza că ura, agresiunea și teroarea nu pot crea o lume mai bună.

Comunismul ca doctrină – o moară de vânt, funcțională chiar și atunci când stă

Subiectul comunismul construit pe oase, pe sânge, pe minciuni și pe lacrimile de orfani nu este unul epuizat, clasat. Istoric, extremismul revine, sinusoidal, sub diferite concepte, nume și reprezentări.

În piesa de teatru există o scenă anume care vorbește despre indivizii îndrăgostiți soldățește de Stalin, care sufereau crezând că la binele suprem, ideal, nu se ajunge altfel decât prin suferință (victime chinuite, mutilate, umilite), prin bestialitate și chiar crimă fără rost.

Scena din “Dosarele Siberiei”, în care doi condamnați și închiși în lagărele rusești din motive diferite, dar victime înfrățite în aceeași durere și trecute prin aceleași inimaginabile chinuri, se contrazic pe tema existenței în paralel a discursului comunist și a practicii comuniste – care au aceeași substanță de argument provenit din ideologie dar se contrazic în metodă până la anularea sensului – atrage atenția, ca un fluier de tren ce nu oprește niciodată, asupra pericolului comunismului ce se poate întoarce, oricând, în alte haine.

Pasiv ori acționând, să accepți că scopul mirific scuză mijloacele abjecte este o boală care face victime și chiar ucide la propriu, dar nu pe bolnav, ci pe cei din jurul lui.

Comunismul ca doctrină rămâne o moară de vânt, funcțională chiar și atunci când stă, chiar dacă nu bate vântul… acum.

Actorii din Chișinău, drame vii în haine de personaje

Actorii Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău au dovedit un joc intens, curat, puternic, impresionând prin transmiterea durerii care nu se strigă, nu se urlă, nu se joacă, ci se respiră în același aer cu publicul ce devine personaj, devine martor și făptaș, devine cărăușul poverii a ceea ce știa, a ceea ce cunoștea și a aflat din nou.

Cu o viziune în care spațiul ia forma tabloului, și sigur cu multă muncă, regizorul a adus, pe scena cea mică de la Sala Studio din Constanța, și Trenul Groazei și pe Stalin și Siberia toată.

Piesa a traversat zone diferite, de geografie și de timp, tulburătoare fiind atât coloana sonoră cât și anumite secvențe care au răscolit publicul, trezind duioșia iubirii care poate străbate și prin moartea, furia neputinței, zbaterea păstrării credinței în Dumnezeu sub vărsarea sângelui inocent, căderea în valurile unei istorii care nu lasă loc de odihnă și nu salvează nimic.

Am reținut motivul “Mamei”, care bântuie printre personajele îngenuncheate și îi alină cu chemări care traversează viața și moartea, revenind obsesiv, dulce și dureros („Hai la mama, vin’ la mama…”), în contrast cu replica soldatului care nu acceptă moartea tătucului (“Stalin e viu, e mai viu decât noi, e mai viu decât toți cei vii”).

Iadul morților care nu au murit

Într-una dintre scenele de final ale piesei, în care publicului i se vorbește despre întoarcerea supraviețuitorilor din iadurile Siberiei, la un “acasă” сu totul altfel de cum îl știa memoria lor, se face referire și la aceia care, deși reveniți la căminele și rudele de care fuseseră desprinși cu forța, nu și-au mai găsit locul – locul în propriul destin – și au ales să se întoarcă, de bună-voie, în pustiul Siberiei din care făcea parte, acum, și pustiul propriei lor ființe. Dezumanizați până la rătăcirea de propriul suflet, acei oameni nu mai recunoșteau să aparțină vreunui timp, vreunui pământ, vreunei credințe. Pentru ei, supraviețuirea nu a însemnat vreo victorie, ci era o întâmplare din care nu mai puteau ori nu mai doreau a înțelege ceva.

Ceea ce nu lăsăm uitării, devine istorie

Mesajul de final al piesei “Dosarele Siberiei” este „Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați”.
Totodată, însă, este transmisă, fără să mai aibă nevoie de vreo metaforă, ideea că răul naște rău, ura naște ură, iar uitarea și nepăsarea nasc monștri politici.

Spectacolul este realizat în memoria celor deportați, chinuiți prin închisori, aruncați în gropile cu var, irecuperabil ajunși fantome vii prin spitale psihiatrice, abandonați în neînțelesul și nesfârșita obsesie a întrebării “De ce permiți așa ceva, Dumnezeule?”

Și asta se întâmpla în urmă cu 80 – 90 de ani față de ziua aceasta, în care privim enormitatea tragediei unui timp pe care mintea unora dintre noi l-ar situa, probabil, acum sute de ani în urmă.

Publicul prezent în Sala Studio a reacționat la “Dosarele Siberiei”, pentru mulți dintre tinerii prezenți, seara de joi fiind exercițiul prin care istoria “predată” în teatru impresionează inima, ascute atenția și antrenează memoria.

„Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați” este un îndemn la iertarea care așează armele în teacă, trimițând însă la precauție. Ura nu vindecă ura, răzbunarea nu întoarce nimic din urmă, dar uitarea istoriei poate fi o invitație la repetiție.

,,Acest spectacolul este un semnal de alarmă și o lumânare aprinsă în amintirea celor care au fost duși în Siberii de gheață” a spus, la finalul spectacolului, Petru Hadârcă, Directorul Teatrului Național ,,Mihai Eminescu”, primind distincția oferită de Erwin Șimșensohn, Directorul Teatrului de Stat Constanța.

“Dosarele Siberiei”
Regia – Petru Hadârcă, Scenografia – Irina Gruin
Distribuția – Olga Triboi, Draga-Dumitrița Drumi, Tinka Mardari/ Olesea Sveclă, Dan Melnic, Diana Decuseară, Ninela Caranfil/ Anișoara Bunescu, Nicolae Darie, Constantin Adam/ Alexandru Leancă, Angela Ciobanu, Ana Tkacenko, Doriana Zubcu-Marginean, Tatiana Lazăr, Petru Oistric, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca/ Vladislav Ropot, Valentin Zorilă, Iurie Focșa, Mihai Zubcu, Sofia Oistric, Iana Onică, Vlad Triboi, Petra Pleșca, Bianca Onică. Cu participarea studenților de la AMTAP, clasa profesorului Emil Gaju.