VIDEO Omul care ne-a iubit pe toți

Ne-a iubit pe toți, iar noi ne-am înghesuit ca să încăpem în inima lui. Am vrut, cu tot dinadinsul, să fim prezenți cu toții, acolo, cei care l-am cunoscut și ne-am bucurat de prietenia și sprijinul necondiționat, pe care le-am primit și le-am primit, mereu, fără oprire. N-am gândit să-i lăsăm și ei, inimii, o pauză, o vacanță, un spațiu de liniște, de odihnă. Și, într-o după amiază de arșiță fierbinte de august, cu noi toți acolo, de față, urlând neputința prin toți porii, incapabili de gesturi divine, ea, inima, s-a oprit. Nu s-a oprit ca orice inimă din lumea asta, a explodat, plină de atâția prieteni, care n-am putut face nimic altceva decât să urlăm, să implorăm, să sunăm, să… Virgil Coman a murit.

Prietenul, istoricul, protectorul memoriei noastre, povestitorul, călătorul neobosit prin dosarele vremii, omul care ne-a iubit pe noi mai mult decât s-a iubit pe el, Virgil, a plecat.

Am simțit în clipele lungi, cu umbre și voci bezmetice învârtindu-se în jur ca într-un carusel, când trupul lui Virgil devenea tot mai greu, și trăgea spre pământ cu puterea unei gravitații înzecite brusc, când simțeam cum pârâie și mi se îndoaie încheieturile mâinilor care trăgeau disperate de reverele cămășii lui cadrilate, am simțit neputința. Am urât-o, cu rațiunea zbătându-se nebună între realitate și speranța unui miracol. La catedrală, cu ochii la trupul lui Virgil, liniștit, împăcat cu drumul pe care îl însoțeam, mi-au curs mucii ca ultimului țânc de pe uliță și n-am putut să îngaim decât că n-am putut să facem nimic pentru el. Tocmai pentru el, care a făcut mereu totul pentru noi, și noi, noi…

Am auzit mereu, după moartea lui Virgil, că nu știa să spună nu. Că prea se băga în prea multe proiecte, că făcea prea multe. Că trebuia să refuze. Că nu era nevoie să se bage povestea aia cu noul sediu al Arhivelor. ce mi se pare îngrozitor este că am auzit asta din gura unor oameni pe care voluntariatul inimos al lui Virgil i-a transformat în doctori, scriitori, cetățeni de vază ai urbei, oameni care au ținut discursuri sforăitoare, care au revendicat ritos locuri la lojă în inima lui Virgil.

Virgil ne-a tras pe toți după el, cu o putere fantastică a exemplului personal. Multe nu s-ar fi întâmplat ori s-ar fi întâmplat foarte greu fără el Nenumărate cărți și reviste, programe de instruire. A fost peste tot fiindcă ăsta a fost DESTINUL lui. N-a uitat nici de megleno-românii lui din partea mamei, pe care i-a căutat și i-a prezentat în fața tuturor, până când am înțeles, care mai era nevoie să facem asta, că sunt românii noștri, parte din istoria și ființa noastră de români mai adunați sau mai risipiți de istorie prin Balcani.

Dacă l-a apăsat povestea mizerabilă a noului sediu pentru Arhivele Naționale? Cel mai probabil că da. Fiindcă i-a păsat, fiindcă a vrut și s-a luptat, pe bună dreptate, pentru un sediu nou și potrivit dosarelor arhivelor în care se păstrează o bună parte din memoria Dobrogei. Am auzit, tot de la binevoitorii care-i zgâriau la ușă săptămânal pentru câte vreun hatâr, că n-ar fi trebuit să-i pese atât de mult, că n-ar fi trebuit să se bage, că trebuia să o lase mai moale… Adică, el, ISTORICUL și DIRECTORUL memoriei noastre, să tacă, să stea ascuns ca un șobolan. Ce puțin l-au înțeles și cunoscut…

Dumnezeu mi-a dat privilegiul și povara de a fi fost cel care l-a ținut în brațe pe Virgil, în ultimele lui clipe de viață. Nu pot, oricât mi-aș dori, să continui măcar o parte din ce a început Virgil, dar, cu speranța că un alt copil va dori să devină Călător prin dosarele vremii, îl voi căuta, pe malul Dunării, aproape de locul unde am gustat, cu glasuri vesele și speranțe mari, din uleiul de candelă al părintelui Andrei, starețul Mănăstirii Dervent.

Adaug aici și mesajul prietenului nostru, istoricul Robert Stănciugel. Lavinia Dumitrașcu, prietena noastră, a promis că-i va transmite lui Virgil cuvintele ei, astăzi, direct la mormânt.

”Oamenii nu se pierd niciodată dacă îi porți în inimă! Poți pierde prezența lor, vocea lor, dar ceea ce tu ai învățat de la ei, ceea ce ei ți-au lăsat ți-e, prietenia lor, acelea nu ai să le pierzi niciodată! Prietenii sunt precum stelele! Nu îi vezi mereu, dar știi că sunt acolo întotdeauna! Virgil se află acolo, undeva, în Steaua lui! Oprește-te o clipă! Rămâi Tu cu Tine, și privește cerul înstelat, dar caută o Stea anume și uită-te în Sufletul Tău! Încearcă să simți că poți ajunge la Ea! De vei putea ajunge la Ea, te vei întâlni cu El, acolo în Steaua lui! A scoate prietenia din viață, e ca și cum am scoate Soarele de pe cer! Dumnezeu să fie alături de El, și El alături de Noi!”

Istoricul Virgil Coman, directorul Arhivelor Judeţene Constanţa, a suferit un stop-cardiorespirator în timp ce se afla la librăria Prăvălia cu cărţi, unde prezenta primul roman scris de Cristian Cealera, LA MARGINEA IMPERIULUI.
Vineri, 5 august 2016, la ora 19.55, Virgil Coman a fost declarat mort. Medicii de la Ambulanţă au pronunţat decesul directorul Arhivelor Judeţene Constanţa.