Licheaua

Poveștile cu și despre lichele sunt notorii. Lichelele trăiesc printre noi. Așa trăiește și licheaua mea, strecurându-se încolo – încoace, cu figura-i bonomă, emanând un aer de naivitate în jur, așa cum actinia își mișcă gingașele tentacule otrăvitoare prin fața peștilor prostuți.

Mi-a bătut licheaua la ușă. Fără bani, fără ceva de muncă – tocmai plecase dintr-un loc alergând după niște cai verzi pe pereți, de pe spatele cărora sperase să înfulece bani, oftând și povestindu-mi greutățile personale. Dobitocul de mine, impresionat de starea „prietenului” îi spun despre un proiect pe care îl țineam în tolbă, așteptând sosirea omului potrivit și hotărât să-l ducă pe culmi mărețe. Aveam niște bani, aveam chiar și un potențial partener dispus să bage și el niște bani, dar omul potrivit trebuia să caute și el niște surse de finanțare pe măsură ce proiectul avansa. Poveștile Mării Negre era numele proiectului și urma să aibă varianta online englezită, Black Sea Tales. Licheaua achiesează plenar, promite verzi și uscate despre oameni din județ care îl cunosc,  îl iubesc și care, indiscutabil, îl vor sprijini și financiar. dar, până una-alta el ce face? Dobitocul de mine pune mâna pe telefon, începe cu rugăminți, pune la bătaie relații personale, îi găsește loc de muncă la o televiziune. S-a ales praful și de ăla, am aflat după îndelungi insistențe. În fine, nu mai contează.

Și așa începe scurta istorie cu lichea. Bineînțeles, oamenii providențiali nu apăreau deloc. Chestionat, răspunde că nu are bani de telefon. Bine, ia de aici o cartelă cu sute de minute, o plătesc eu. Perfect, dar niște bani de țigări? Și bani de țigări. Dar, ceva în avans nu s-ar putea? Chestii personale, mă-nțelegi… Se poate și înainte, doar prietenii sunt prieteni, nu? Zilele treceau, treceau, treaba bătea pasul cam pe loc, excepție micile povești scrise, multe reciclate din altele scrise cu niște timp în urmă. Dar, banii pe luna asta? Păi, n-ai zis că niște oameni care te iubesc? Păi, nu știu, nu răspund, e greu, frate… Bine, las că-i sun eu. Uite, te așteaptă. OK!

Mii de lei noi plecați din buzunarul meu, mii de lei noi de la partener. Întrebări și rugăminți… saci: trebuie să plec la București, plec în Deltă cu niște foști, am niște treburi, dar am putea să mai ciugulim niște bani de undeva? Auzi, dar pot să lucrez și în altă parte? Da, domnule, se poate?! Sigur, doar ai o situație complicată. Suntem prieteni, am toată înțelegerea. Auzi, dar calculatorul meu s-a bulit. Nu mai merge. Cumpărăm domnule, computer, se poate?! Păi, nu tragem amândoi la căruța asta? Tragem, tragem…

Între timp, dobitocul de mine deșteaptă licheaua. Băi, adună poveștile într-o carte. Poveștile Mării Negre. Dar, nu scrii un singur volum, scrie cel puțin trei și ai grijă să fii sub umbrela Uniunii Scriitorilor. Hai, că avem prieteni acolo, nu se poate să nu te primească tocmai pe tine. Vrobim cu oamenii. Și, când vei fi moșneag, după lege, o să primești pensie cel puțin 1500 de lei, fiindcă ești scriitor. Înțelegi?

Banii din buzunar s-au dus, am sunat la prieteni. Nu ca să cer pentru mine, deși nici eu n-o duceam chiar pe roze, fiind prins într-o investiție care mă secătuia de bani și puteri. Să cer bani pentru el, pentru proiectul din care eu nu-mi propusesem să câștig nici un ban. Prietenii au dat și ei. Doar sunt prieteni și mi-am pus cuvântul la mijloc.

Între timp, vorbește cu alți prieteni, de la altă televiziune. Era un loc de muncă numai bun pentru lichea acolo. Fix pe specificul proiectului. Băieți, am om bun pentru postul vostru. Nu găsiți ca el. Nu ne ajutăm și noi între noi? Ne ajutăm, domnule, cum să nu?! Licheaua s-a dus și la probe sau trebuia să se ducă, cine mai știe acum dacă a mințit sau nu, la câte minciuni am inventariat…

Într-o zi, mă sună cineva. Auzi, coane, te-ai certat cu partenerul tău, fiindcă s-a angajat la o televiziune. CUM???!!!!! Răspunsul lichelei a fost aiuritor: Asta e.

Licheaua, deșteptată fiind, a scos primul volum de istorii purtând titlul proiectului meu, Poveștile Mării Negre. Exact cum l-am învățat, pe sub pulpana Uniunii scriitorilor. Am zis, dobitocul de mine, uite că mi-a ascultat sfatul, chiar dacă mi-a tras țeapă. Chiar l-am felicitat și i-am promis că voi citi cartea din scoarță-n scoarță, ba chiar voi face lobby pentru ea și o voi cumpăra pentru a o oferi premiu ascultătorilor mei de la radio, fiindcă este o treabă foarte bună, care lipsea. N-am avut timp, dar ieri-alaltăieri mă gândesc să arunc un ochi pe cuprins. Acolo, fila dinainte de ultima scoarță. M-a bufnit râsul. Ce să vezi, la finalul cărții, într-un scurt textuleț, mulțumește râului, ramului, văzduhului, tuturor celor în viață și decedați, mai puțin celui care l-a dus în spate și l-a învățat cum să facă.

Licheaua tot lichea.