Între corset și vertij – sau metamorfozele lui „Orlando” în labirintul inimii sale

     Am mers să-l văd pe “Orlando” al Teatrului de Stat Constanța, așteptându-mă la un spectacol construit mai ales în jurul acelei ambiguități seducătoare și atemporale care a făcut textul Virginiei Woolf să rămână atât de viu, de actual. Regizorul Florin Caracala a ales însă o direcție mai zgomotoasă, mai teatrală și mai provocatoare, în care poezia temei stă foarte aproape de exces, iar fragilitatea personajelor este împinsă spre caricatură, joc devenit joacă și spectacol proiectat mult în exterior. Focuri de artificii declanșate și ținute în interior până când, nemaiputând fi controlate, izbucnesc spre exterior.

Povestea, personajul

“Orlando” e, de fapt, o mare declarație de libertate mascată într-o poveste fantastică. Virginia Woolf a scris cartea ca pe o scrisoare de dragoste pentru Vita Sackville-West, dar a făcut-o fără sentimentalism desuet, evitând melodrama. Și a ieșit ceva mult mai rar: o meditație jucăușă și profundă despre identitate, despre timp și despre cum îi este omului liber imposibil să rămână într-o singură definiție. Pentru 1928, textul era aproape scandalos de liber. Vorbea despre gen și despre fluiditatea lui cu o naturalețe pe care foarte mulți încă o mai negociază și în timpurile noastre. Un subiect care ar fi trebuit să fie tocit, dar care se ascute pe propriul tăiș și trece prin timp împărțind opinia și răvășind permanent credința. De aceea Orlando, care traversează secole schimbându-și nu doar vârsta, ci și sexul, devine mai mult decât un personaj, ia forma unui mesaj formulat ca întrebare pusă lumii: cât din ceea ce numim „eu” ne aparține cu adevărat și cât este doar un costum social?

Știam atunci când am intrat în sală că piesa vorbește despre viața unui nobil britanic care călătorește prin sute de vârste și care, într-o zi, se trezește transformat într-o femeie. Aventurile lui Orlando încep în prima tinerețe, atunci când el devine curteanul favorit al Reginei Elisabeta I a Angliei, firul de păpădie jucat între dinții aristocrați. Trec secole de viață tulburată de dorințe neîmplinite, și el devine o femeie a secolului XX, rătăcită între oameni dar și de sine însăși, care tot încearcă să-și facă ordine în existență.

Punctul central de atracție este subiectul, și e surprinzător cât de direct poate comunica astăzi un personaj imaginat în anul 1928 și adaptat scenic pentru prima dată în 1998. Sigur, există pe fundalul povestirii și o idilă queer, există și perspectiva aceasta dublă asupra genului și a felului în care lumea te privește dintr-o parte sau din cealaltă (pui mâna pe sabie sau întrebi când servești musafirul “vreți zahăr/vreți lapte?”). Numai că spectacolul văzut acum mi s-a părut axat mai ales pe o altă perspectivă: a ceea ce rămâne din om atunci când începe să dea jos straturile de convenție, de rușine, de educație socială. Cu alte cuvinte, cine mai suntem în absența rolurilor pe care le primim aproape înainte să învățăm să vorbim?

Bridgerton și colții de vampir  

În spectacolul semnat de Florin Caracala, cu dramaturgia de scenă lucrată de Daria Ancuța, personajul Orlando însuși/însăși nu se ia niciodată prea în serios și, tocmai de aceea, poate atinge uneori profunzimi care tulbură până la dezechilibru și cădere. Spectacolul are umor, dus uneori până la dramă, are o fantezie care atinge cruzimea la fel de ușor precum se scaldă în suavitate și afișează o malițiozitate ludică care îl ține suspendat într-un registru separat. În multe momente ale piesei, actoria merge voit spre exagerare, folosind aluzii sexuale stridente, articulate prin mișcare și coregrafie, redate ostentativ dar caricatural, fără să depășească nivelul unui joc al provocării explicite.

Episodul din spectacol în care s-a apelat la unul dintre clișeele consumate până la saturație a fost cel în care protagonist/ă a fost Arhiducesa Harriet, personaj ambiguu și ușor grotesc, a cărei origine națională neclară, din însăși construcția inițială a rolului, a permis o alegere ce poate fi discutabilă. Spun aceasta deoarece, personal, folosirea celebrității unui personaj precum Dracula mi s-a părut un prea mult, adăugat unui subiect în care deja există foarte mult. Desigur, atunci când gluma este inteligent construită, limitele devin suficient de flexibile încât să permită reinterpretări și variațiuni ajunse departe de tema inițială, fără să deranjeze. Dar, totuși, în opinia mea, vampirul putea fi lăsat la odihnă în cazul acestei adaptări. În partea a doua a piesei, au existat câteva momente în care m-am temut că stridența de tip Bridgerton și colții de vampir îmi vor bloca încercarea personală de a găsi în spectacol acea ambiguitate magnetică, atemporală și complicat senzuală pe care o aducea pe scenă un alt fel de Orlando al vremii lui, personaj care ținea artistul captiv în sine – David Bowie. Dar, dincolo de interpretări personale, trebuie apreciată angajarea realizării unui spectacol cu „Orlando”, o lucrare suprarealistă pentru care orice scenă poate deveni prea mică. Și este necesar să subliniem că, în toată explozia de culoare zgomotoasă, a fost păstrat mesajul piesei. Mesaj purtat de Orlando pe valurile unei vieți în derivă, arătându-ne cum un destin al transformării și al oglinzilor multiple, care desfac un personaj în mai multe ipostaze, poate sfida timpul și schimba inexplicabil opțiunea biologică, dar care, până la final și chiar după aceea, nu poate schimba cea mai mare taină asociată vieții însăși: iubirea.

Distribuția

În rolul principal, Lana Moscaliuc apare fragilă uneori și oțelită în focul propriilor emoții alteori, într-o interpretare care mi-a lăsat, dincolo de spectacol, și dorința de a o vedea mai des pe scena teatrului constănțean. Alături de ea, Liliana Cazan a împrumutat personajului propria bucurie a jocului, iar tinerii actori Catinca Hanțiu și Aurelian Culea nu au ratat ocazia de a arăta un potențial care, lucrat de regizori experimentați, promite mult. În roluri secundare au apărut și câțiva studenți ai Facultății de Arte din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța — Daria Tănăsescu, Nicolae Chiriac, Constantina Moroianu, Daniel Barbu, Andreea Bureschi, Alin Filimon și Andreea Trofimov — tineri care, în „Orlando”, o piesă deloc ușoară, cu o durată de aproape trei ore, au adus un suflu proaspăt, la propriu, majoritatea celor aflați pe scenă fiind la început de carieră, însă acest lucru nu a fost deloc sesizabil, ceea ce arată că, la Constanța (pe traseul Facultatea de Arte – Teatrul de Stat), o nouă generație de actori simte scena sub tălpi și începe să capete avânt scenic și libertate de expresie.

Tablouri în mișcare

Jocul actorilor a fost susținut de toate elementele scenice necesare, dimensionate astfel încât să se completeze în tablouri în mișcare: luminile, muzica, proiecțiile video și decorurile; precum și de coregrafia semnată de George Pleșca, care a oferit un ritm cursiv spectacolului, asigurând conexiuni vizuale fluide, necesare atât fragmentării episoadelor narative, cât și densității scenice (să dau un singur exemplu – scena de patinaj cu scaunele).

Câte chipuri compun un chip, pe un glob disco?

Cel mai recent spectacol adus în fața publicului de Teatrul de Stat Constanța propune — pentru aproape trei ore și cu un final atipic — o experiență pe care fiecare o va interpreta în cheia propriilor convingeri, libertăți și a felului în care își strânge sau își slăbește corsetul gândirii. Probabil că aici se află și marele risc al unui spectacol ca Orlando: acela de a încerca să cuprindă prea multe lumi deodată. Și totuși, poate că exact din acest exces îi vine și farmecul — din imposibilitatea de a rămâne fix, clar definit sau liniștit. Pentru că “Orlando” nu cere să fie înțeles pe deplin. Nici judecat, nici criticat. Nu îți cere să fii de acord cu ceea ce reflect el (el personajul, el spectacolul) în ochii tăi, în mintea ta. Cere doar să fie traversat. Un fel de călătorie din care nu te întorci alt om, ci doar realizezi că în fiecare vârstă, în fiecare poveste de iubire, în fiecare zi – ești un alt om.