Rădăcini

Am scris acest text când am împlinit 54 de ani. Și nu l-aș fi putut scrie înainte, pentru că înainte trăiam la suprafața lucrurilor, confundând lumina cu explicația ei, iar timpul cu simpla lui trecere.
L-am scris acum, când am început să înțeleg că rădăcinile nu cresc din tălpi; ele cresc undeva în inimă, acolo unde pulsează să țină sângele cald și unde ar putea încolți trifoiul, unde copilăria clipește cu zâmbetul mamei, mușcat de uitare, în ochii deschiși și în somn. E locul acela care nu este fixat nicăieri, dar în care ajungi atunci când începi să deslușești că nu ai avut niciodată un început limpede și nici nu vei avea un sfârșit care să te închidă, precum ultima pagină a unei cărți. Probabil că inima, ca miez al ființei, nu stă undeva anume, și îi poți simți locul numai atunci când doare.
Amintirile mele nu stau cuminți în mine. Nu sunt rafturi ordonate. Sunt locuri în care intru cu grijă, ca într-o rană veche care nu știe să se închidă. Mai desprind din când în când câte o coajă de pe inimă și o las să sângereze atât cât trebuie, cât să pot simți fără platoșă. Fără gânduri care să apere. Fără consolări care să aline. Acolo, înăuntru, țin cele mai apropiate lucruri; și, paradoxal, tocmai ele sunt și cele mai greu de privit, de parcă nu ar avea consistența existenței. Și totuși, ceea ce nu poate fi văzut nu este mai puțin real. Dimpotrivă. Există o formă de realitate care se retrage exact în clipa în care devine prea apropiată, prea intimă, prea „a ta”. Nu dispare, ci se transformă în presiune interioară, în felul în care respiri, în felul în care taci, în felul în care nu mai știi să spui exact de ce unele lucruri dor fără o cauză aparentă.
Nu am crescut la bunici. I-am avut, dar nu i-am cunoscut așa cum ar fi trebuit. Au rămas pentru mine niște prezențe incomplete, ca niște fotografii arse de timp. Știam că sunt ai mei, dar nu știam ce înseamnă asta cu adevărat. N-am știut să stau lângă ei. Și nici nu mi-a trecut prin minte că va veni o vreme când aș fi vrut.
Apoi a venit tinerețea și m-a luat de mână fără să mă întrebe. M-a dus spre curiozități, spre drumuri pe care le crezi nesfârșite când ai pielea întinsă și sângele îți vuiește în vene ca o promisiune. Mă uitam la mâinile mele și nu vedeam nicio urmă de timp pe ele. La gleznele mele și credeam că pot ține aerul în loc. Aveam senzația că nu mi se poate întâmpla nimic, că nu pot îmbătrâni, că prezentul e o cameră fără uși. Nu exista „după”. Nu exista „mai târziu”. Doar “acum”, întins cât vedeam cu ochii.
Și totuși, duios și imperceptibil, timpul a început să scrie pe mine. Întâi discret. Apoi tot mai clar. Sub pielea mâinilor au apărut linii fine, ca o hartă despre care n-am învățat nicăieri unde ar putea duce. Pașii au început să o ia înaintea gleznelor, de parcă nu mai ascultă de ele. Sângele nu mai e vuiet, e mai degrabă o grabă nervoasă care zgârie locurile slabe.
Mă uit uneori în oglindă și nu mă recunosc din prima. Nu pentru că aș fi altcineva, ci pentru că încep să văd pe cineva care n-am știut că sunt. Îl văd pe bunicul meu.
Dintre toți bunicii, el. Nu știu de ce. Nu știu cum. Nu pot explica. Îl chema Ion Poenaru și nu l-am cunoscut cât ar fi trebuit. Nu l-am întrebat ce trebuia întrebat. Nu l-am ascultat cum trebuia ascultat, nu l-am privit indeajuns încât chipul lui, vocea lui să mi se imprime în memorie și să pot developa amintiri colorate. A fost acolo, în viața mea, dar eu eram prea departe de el, sau poate prea lipită de visele mele pentru a avea posibilitatea să-l cunosc cu adevărat.
Acum îl port pe față.
Îl simt în felul în care privesc. Într-o mângâiere tăcută a ochilor, urmată de o reținere, ca și cum ceea ce văd nu e niciodată tot. Îl simt în umeri, în felul în care îi întorc, în liniștea dintre gesturi. A apărut încet, fără să ceară voie. Ca o fantomă blândă care nu sperie.
Când eram copil, el era deja bătrân. Subțire, cu părul alb și ochii verzi, ca un adânc de pădure tulburat de razele soarelui. Nu vorbea mult. Nu râdea des. Nu mergea la cârciumă, nu se așeza cu bărbații la povești. Își ținea viața în el, bine strânsă.
A trecut prin două războaie și nu a povestit din ele aproape nimic. Doar frânturi. Doar atât cât să nu mai insiste copiii. Am aflat că într-o iarnă, în Munții Tatra, își încălzea câte un colț de pâine la piept ca să poată mușca din el. Era iarna când fiica lui, Maria, învăța să meargă. Când mama mea învăța să meargă. Și că se gândea mereu la cei din fața puștii. La câți copii au. La dacă îi vor mai vedea.
S-a întors acasă. A iubit-o pe bunica mea. Stăteau pe prispă și vorbeau încet, să nu lase vorbele dezlegate să scape dintre ei și să rătăcească aiurea. După ce ea a plecat, a continuat să vorbească cu ea. Noaptea. În cimitir, lângă crucea ei. Pentru că acasă era prea multă singurătate.
A murit așteptând.
Stătea în stația de la drumul mare. Aștepta rata de Constanța. Poate venea vreunul dintre copii, fără să fi anunțat. Poate cineva își făcuse timp. N-a mai ajuns nimeni. A venit, în schimb, o mașină scăpată de sub control. Și atât a fost.
N-am știut atunci ce pierd. Nu am înțeles atunci ce se pierde. Iar pierderea nu are întotdeauna formă vizibilă. Uneori, ea se manifestă abia în timp, ca o lipsă de sens în propriul trecut.
Acum îl recuperez din mine.
Dacă aș putea să mă întorc, măcar pentru o zi, n-aș cere mult. Aș vrea să vină mama să mă ia de mână și să mă ducă la Movila Verde. Să intru în curtea aceea mare, de piatră albă, și să-l găsesc acolo. Să nu spun nimic. Să-l strâng doar în brațe. Să stau.
Să simt cum e să atingi rădăcina din care vii.
Pentru că abia acum o aud. Cum încă mai crește în mine. Cum își trage seva dintr-un loc pe care nu l-am înțeles la timp. Dintr-un sânge care n-a uitat să fie viu, purtând în el întâia picătură a începutului meu, chiar dacă uneori iese din mine în lacrimi de neputință.
Și poate că asta rămâne, până la urmă.
Nu ce am trăit pe fugă. Nu ceea ce am crezut că sunt. Ci acea legătură care, fără să știu, m-a ținut în viață dinăuntru.