Petre Năstase: „Cazino Mon Amour” nu îți cere doar să privești o poveste, ci să intri în ea

     Și dacă o clădire-monument istoric ar prinde viață? Dacă vitraliile ei ar clipi, iar candelabrele ar vibra în voci și orchestre? Dacă aplauzele ar deveni respirații, trezind zidurile din somnul unei istorii care a avut nevoie de noroc pentru ca să nu-și piardă paginile albe? Atunci această clădire ar putea fi Cazinoul din Constanța, întorcându-se, impetuos și viu, către timpurile care abia încep.
Iar din luna iunie, această revenire este anunțată: un spectacol de cabaret devine invitația prin care Cazinoul își reia, în mod fastuos, prezența în lume — „Cazino Mon Amour”.
Distribuția reunește actori consacrați la nivel national precum Lucian Ionescu și Ștefan Mihai, alături de Mirela Pană, Andrei Bibire, Mara Tătar, Dan Pughineanu, George Costin, Teodora Crișan și Florin Aioane. Prestațiile actorilor sunt completate cu momentele muzicale susținute de Julie Mayaya, Ana Maria Roșu și Alina Crișan, iar muzica live este interpretată de un band dirijat de Daniel Jinga, director al Operei Naționale București. Pe afișul spectacolului mai găsim la coregrafie semnătura lui Ștefan Lupu, iar la scenografie pe cea a lui Petre Țalea.
Regia, scenariul și producția îi aparțin lui Petre Năstase, regizor și producător cu o carieră de peste trei decenii în televiziune, divertisment și film. Parte a generației care a modelat, din culise, stilul televiziunii românești moderne, a colaborat cu Televiziunea Română și PRO TV, fiind implicat în producția unor formate de divertisment și a unor evenimente de anvergură, atât înregistrate, cât și live. Numele său se leagă de producții precum „Cerbul de Aur” sau Eurovision, proiecte ce presupun o regie complexă și o atentă construcție vizuală. În paralel, și-a dezvoltat activitatea în producția independentă, fondând în 2001 propria casă de producție, activă în zona de conținut video, producție publicitară și proiecte vizuale. Pe cartea sa de vizită îi găsim semnătura regizorală și în cinematografie, unde a debutat cu „Dragoste pierdută” (2008) și a revenit cu „Retreat Vama Veche” (2024).
     Zilele acestea, Petre Năstase este adesea văzut la Constanța, unde lucrează la „Cazino Mon Amour”, programat să aibă premiera pe 4 iunie, la Cazinoul din Constanța. Întrebat dacă dorește să vorbească despre acest proiect artistic inedit, a acceptat fără rezerve, cu bucuria entuziastă de a face parte dintr-o inițiativă al cărei scop poate fi considerat, fără exagerare, fascinant: însuflețirea Cazinoului, la propriu și la figurat.

– Cum a apărut ideea spectacului „Cazino Mon Amour”? Care a fost punctul de pornire?
– Punctul de pornire a fost doamna Director al Cazinoului, Anamaria Mișa, care a căutat un proiect care să îi se potrivească pe ideea dânsei, ideea de a avea un spectacol de cabaret și nu doar atât, un spectacol original despre istoria acestei clădiri. Ideea compusă în felul acesta a apărut puțin mai târziu, dar ca genul să fie cabaret a existat de la început.
Așadar s-a dorit un spectacol de cabaret special pentru această clădire și s-au căutat soluții. Cumva, s-a ajuns la mine și trebuie să recunosc că a venit ca o surpriză uriașă, nu-mi venea să cred că am intrat în dialog cu Directorul Cazinoului pe un astfel de proiect, absolut fabulos.
– Nu veniți din lumea spectacolului de teatru, lipsa acestei experiențe nu este necesară sau este suplinită cumva pentru acest proiect?
– Așa e, nu sunt regizor de teatru, nu am lucrat dedicat pentru teatru, dar am activat în toate celelalte domenii artistice care acoperă, cumva, această idee de proiect. Adică am făcut televiziune, am făcut show-uri mari de entertainment, dacă ar fi să dau un singur exemplu ar fi „Dansez pentru tine”, una dintre producțiile la care am fost regizor, dar au fost multe producții de acest nivel făcute la ProTV. Am lucrat proiecte de producție pentru Eurovision, am făcut alte festivaluri, la Cerbul de Aur, videoclipuri muzicale, spoturi, publicitare, evenimente corporate dar și filme de lung metraj bine primite de public. Toate aceste lucruri le-am făcut cu firma mea, care activează în acest peisaj de 26 de ani. Am 26 de ani de când conduc „bărcuța” asta, care nu e o barcă mare, e o barcă mică, dar a ajuns la țărm pe toate furtunile.
Și acum, având aceste atuuri obținute în zeci de ani de experiență, având o „infrastructură” de producție în zona show-lui ca formulă completă, o experiență foarte vastă în domeniul multimedia și al entertainment-ului, am devenit o alegere pentru care vă mărturisesc lucrez zi și noaptea să o onorez, lucrez inclusiv cu toată inima ca acest vis să prindă viață.
– Inima și toată această experiență sunt suficiente pentru a descrie spectacolul în termenii clasici ai cabaretului, sau vorbim despre o interpretare a genului?
– Cred că, în esență, da — ar trebui să fie suficient. Cel puțin din punctul meu de vedere, răspunsul este afirmativ. Dacă ne întoarcem la definiția cabaretului, el rămâne un spațiu de întâlnire între musical, teatru și dans. Aceste trei registre nu funcționează separat, ci se împletesc, se suprapun, se influențează reciproc, până la a genera un hibrid scenic pe care îl numim cabaret.
– Am înțeles că aici e vorba de ceva mai mult, și de niște proiecții video.
– Exact, aici lucrurile au căpătat o altă dimensiune. S-a pornit de la dorința ca spectacolul să fie unul de cabaret, idee care s-a cristalizat pe parcursul discuțiilor și a ajuns să contureze tema centrală: istoria acestei clădiri este dezvăluită, dar nu în mod direct. Pentru că vorbim despre o arhitectură cu o biografie spectaculoasă, o istorie vie, un destin care nu poate fi transpus pe scenă oricum.
– V-a inspirat ceva anume, un context, un om?
– Mi-am dorit să scriu un text original pentru acest proiect, așa că am purtat discuții, m-am documentat, iar un bun prieten, Radu Preda, care este conectat la critica de teatru și la subtilitățile acestui domeniu, m-a inspirat . El mi-a dat ideea să leg povestea mea de „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian, să integrez în poveste ce s-a întâmplat înainte de a fugi Mona din Cazino și ce se întâmplă după ce pleacă Mona de la Miroiu. Și eu le-am combinat și parcurg patru etape istorice uriașe cu aceste personaje, Mona, Grig, Miroiu și am mai inventat alte personaje printre care cel mai important este Amfitrionul. Pentru că spectacolul are nevoie de un povestitor, are nevoie de acest Amfitrion.
Și amfitrionul este Cazino.
– Gazda însăși la propriu și la figurat, clădirea personificată?
– Da. Personajul “Cazino” este, de fapt, chiar este sufletul Cazinoului — o clădire personificată, transformată într-un personaj care are puteri supranaturale. El are această capacitate de a răsuci timpul, de a reda viață, de a lua sau de a dărui noroc. E, dacă vreți, un Puck al lui Shakespeare din „Visul unei nopți de vară”: un spirit care se joacă cu destinele și cu timpul, dar care, în același timp, deschide povestea. El este cel care ne introduce în această narațiune, ne vorbește despre sine — ce i s-a întâmplat, ce urmează să i se întâmple — și ne atrage în povestea de dragoste a Monei. Mona, personajul din „Steaua fără nume”, elevă la acel moment, participă la inaugurarea Cazinoului din 15 august 1910. În fața acelui eveniment fastuos — cu Principele Ferdinand și Principesa Maria, alături de personalități ale epocii precum Brătianu, Ghica, Saligny sau arhitectul Daniel Renard — ea își formulează o dorință simplă și intensă: să facă parte din acea lume. Cazinoul o „aude” și îi împlinește dorința, integrând-o în propria lui poveste. De aici lucrurile nu se mai pot povesti în detaliu, pentru că intrăm în zona de spoiler, dar începe un parcurs care o urmărește pe eroină prin toate etapele unei transformări. Este, în fond, o poveste de dragoste care se construiește din cuvânt, sunet, mișcare, grație și, poate, magie.
– Astfel se combină teatru cu muzică, cu dans.
– Da, avem teatru, muzică, dans și, peste toate acestea, o experiență imersivă, care adaugă o dimensiune aproape senzorială întregului demers — inclusiv prin proiecțiile realizate pe tavanul sălii, acolo unde se va și desfășura spectacolul. Așadar, „Cazino Mon Amour” propune un concept coerent: o echipă de dansatori, actori apreciați și muzicieni care construiesc un univers fluid, susținut de videomapping și de o scenografie gândită să valorifice arhitectura clădirii.
Ceea ce aș vrea să subliniez este că nu vorbim despre un cabaret de entertainment subțire, spumos.
– Nu e revistă… 
– Nu, nu, nu. N-are nicio legătură. Deci este un spectacol care pleacă de la o piesă de teatru și continuă cu o construcție scenică în care teatrul, dansul, muzica live și imaginea video se suprapun ca straturi de memorie.
– Spectacolul se joacă într-un spațiu neconvențional pentru teatru. Cum a influențat acest lucru felul în care l-ați construit și în ce măsură ați adaptat totul — de la sunet la mișcarea în scenă — în funcție de sală, gândită inițial ca spațiu de evenimente?
– Din punctul ăsta de vedere, sala este destul de dificilă, dar în același timp foarte frumoasă. Ea, în sine, este un decor, și atunci trebuie pusă în valoare. Practic, ai deja un decor existent — întrebarea este cum îl integrezi în spectacol fără să-l strici, fără să-l ignori și fără să te eclipseze totodată. Trebuie să găsești echilibrul: să-l pui în evidență, dar cuprins cumva organic în ceea ce se întâmplă pe scenă. Și mai este o problemă majoră: sunetul. Pentru că avem aceste suprafețe mari vitrate, tip scoică, care schimbă complet acustica. În plus, eu construiesc un spectacol de teatru — jumătate din el este teatru — dar nu am niciun mecanism specific unei scene clasice. Nu există ștăngi, nu există echipamentele tehnice obișnuite ale unei scene de teatru. E, și aici apare provocarea: „adaptează-te, Petre”, mi-am spus. Pentru că nu ai infrastructura unei scene tradiționale. Nici în spate nu ai spațiul necesar — acel „buzunar” de scenă care, conform regulilor teatrale, ar trebui să fie mult mai generos decât ce avem aici, unde este un spațiu foarte mic. Prin urmare, nu pot lucra cu decoruri ample, nu pot folosi recuzită în exces. Totul trebuie gândit altfel, în funcție de spațiu și de limitele lui.
– Înțeleg că sala a fost una dintre marile provocări. Cu sunetul cum a fost?
– Da, da, aici am întâlnit o altă provocare serioasă, într-adevăr. Sunetul.
Ca să putem obține o acustică corectă, a fost nevoie de multe drapaje. Spațiul, așa cum era el inițial, se modifică substanțial, pentru că lucrăm cu o organizare de tip amfiteatru, iar o parte din scenă se extinde în public. Nu este deloc un aranjament simplu. Toate aceste lucruri devin, evident, provocări. Nu este un spațiu care să te ajute neapărat din punct de vedere tehnic. Te ajută însă în alt fel, pentru că el, în sine, este un personaj — spațiul. Și atunci am creat un altfel de personaj. Deci, tot spațiul ăsta, în momentul în care se deschide pentru acest spectacol, el devine parte din dramaturgie, prinde viață.
– Cum ați ales distribuția? Ce criteriu ați folosit în selecția actorilor? Aveți și actori din Constanța, și actori din București…
– Da, în primul și în primul rând, aici, cu distribuția, fiecare regizor are viziunea lui asupra personajelor. Caracterele personajelor, tot spectrul emoțional pe care trebuie să-l emită un actor în haina personajului respectiv. Deci sunt multe chestii care sunt ale regizorului, de meserie. Și am început să caut. Și una dintre dorințe a fost să iau cât mai mulți actori din Constanța, pentru că e orașul mamă. Am luat actori de aici, pentru că Teatrul din Constanța are o trupă absolut senzațională. Și aici trebuie remarcat că acum, în momentul ăsta, Teatrul constănțean este la un nivel foarte înalt. Felicitări celor care au realizat așa ceva! Teatrul de Stat de aici este…
– … este în zodia lui fericită!
– Da, e foarte bine ce se întâmplă la Teatrul din Constanța, așa că am avut de unde alege actori. Dar nu am putut alege mai mulți, pentru că oamenii au deja alte spectacole, sunt prinși în repertorii. E firesc. Nu poți forța lucrurile și, de fapt, nici nu ai cum să „strici” un mecanism care funcționează — ți se spune simplu: „nu pot să vin, sunt ocupat”. În schimb, la București lucrurile sunt mai flexibile, în sensul că există mai multe teatre, mai mulți actori buni și, implicit, opțiuni. Am discutat cu actori mari, de aceea nu a fost un casting, nu era necesar să văd ce pot actorii, pentru că îi cunoșteam. De aceea distribuția, până la urmă, s-a așezat și în funcție de energiile pe care le-am simțit la întâlniri. Ca regizor, vii cu niște teme, actorii au venit și am stat de vorbă cu ei, am trecut puțin prin text și am văzut dacă există acea potrivire firească între actor și personaj. Sau nu există — și atunci mergi mai departe.
– În distribuție, la roluri care sunt dublate, le permiteți actorilor să aducă fiecare ceva de la el în rol? Sau strict pe personaj?
– Bineînțeles că fiecare aduce ceva. N-are cum să fie la fel. Aceste două spectacole, deci în două distribuții diferite, schema, traseele, acțiunile mari sunt clar aceleași. Dar fiecare actor are propria lui vibrație. Vine cu această haină minunată pe care o are el în sufletul lui și îți îmbracă personajul. E păcat să nu-l las pe actor să simtă personajul așa cum poate să emită el cel mai bine.

– „Cazino Mon Amour” este un spectacol de cabaret. Știți dacă, pe vreo scenă din România, mai sunt astăzi spectacole realizate în acest tip, de cabaret?
— Da… spectacole de tip cabaret, în sensul complet al termenului, adică îmbinarea de teatru, dans, balet și muzică live, nu prea cred că mai sunt montate în prezent. Nu vorbim doar de o estetică, ci de un gen care presupune toate aceste straturi lucrând simultan. La „Cazino Mon Amour” avem un band format din șapte muzicieni, dirijat de Daniel Jinga, cu muzică integral live. Avem o trupă de balet de zece soliști și o distribuție de actori, la care se adaugă o echipă tehnică importantă, în spate. Este, de fapt, o producție complexă, foarte complexă — nu doar dificilă, ci una care implică o organizare atentă pe toate palierele ei artistice și tehnice.
– Unde vi s-au pus mai multe probleme? La partea artistică sau la partea de producție, în acest spectacol?
– Toate sunt grele. Totul, totul e greu. Nimic nu e ușor. Dar aici, îmi “mănâncă” creierul cel mai mult faptul că sunt și scenarist și regizor și producător pe linia asta și…
– Nu aveți pe cine să certați…
– Nu am pe cine să cert, mă cert sigur pe mine. Mă pun în oglindă și îmi spun: „trebuie să rezolvi problemele”. Și trebuie să găsesc soluții și acolo unde, la prima vedere, nu par să existe. N-am altă variantă. Pentru că toate problemele sunt complicate. Și, inevitabil, regizorul îl încurcă pe producător, iar producătorul îl temperează pe regizor. Undeva, între aceste două părți, trebuie să găsesc echilibrul. Regizorul vrea tot ce vede imaginația lui, iar producătorul spune: „stop, hai să vedem dacă e posibil”. Și balanța asta, sincer, înclină mai greu spre partea de producție. Mi se pare mai dificilă, de fapt chiar îngrozitor de dificilă. Partea artistică îți este mai apropiată — intri în ea, visezi, construiești — până când vine realitatea și te dă cu capul de pereți. Cauți soluții și tot așa…
Dar, dacă mă întorc la început, cred că adevăratul efort a început din fața hârtiei, în momentul în care am început să scriu. Întreaga idee pe care se sprijină spectacolul este originală. Am pornit de la un fragment din „Steaua fără nume”, câteva pagini, și de acolo am intrat într-o poveste care, ulterior, a căpătat viață proprie. Și trebuie să spun că scrisul în sine este un proces extrem de dificil. De fapt, acela a fost, poate, cel mai greu moment.

– Dacă ar trebui să descrieți spectacolul în trei cuvinte, ce înseamnă pentru dumneavoastră doar trei cuvinte?
– Emoție, iubire și dăruire.
– Într-un domeniu în care experiența scenică este esențială, veniți din zona televiziunii și filmului și construiți un spectacol în care teatrul este elementul central. Aduceți, inevitabil, o perspectivă diferită, dar nu vă temeți că veți deveni și o țintă a criticilor, care ar putea judeca diferențele dintre un regizor de teatru consacrat și unul venit din zona de entertainment?
– Sigur o să fiu judecat. Bineînțeles că o să fiu. Trebuie spus că bagajul unui regizor este, în fond, unul universal valabil, dar mediul și modul de lucru îi dau specificitate. Regizorii de teatru au o relație directă cu actorii, trăiesc permanent în acel univers, împărtășesc un limbaj comun.
În zona de entertainment și multimedia, trebuie să fii mult mai atent și mai experimentat în a lega lucruri care, aparent, nu au legătură cu registrul artistic, dar pe care trebuie să le armonizezi pentru a ajunge la imaginea finală pe care ți-o propui. Pentru că nu poți imagina ceva dacă nu știi, concret, cum se poate face. Așa cred.
Trebuie să vă spun că sper din tot sufletul ca întreaga mea experiență, din toate aceste domenii pe care le-am traversat, să fie relevantă și să se regăsească în producția de la Cazino. Pentru că aici vorbim, până la urmă, despre știință, artă și multă dăruire. Nu despre altceva.
– Și muncă…
– Se regăsește în dăruire.
– Ultima întrebare: ce fel de public credeți că va rezona cel mai bine cu „Cazino Mon Amour”?
– Înainte de toate, trebuie spus că nu este un spectacol pentru copii, iar ca target de vârstă cred că se situează în zona 25 plus. Totuși, sunt convins că și publicul foarte tânăr, între 18 și 25 de ani, dacă va alege să vină, va fi surprins de modernitatea, energia și mesajele acestui spectacol și, totodată, va descoperi istoria acestui loc. E, de fapt, foarte simplu: dacă vrei să înțelegi istoria acestei clădiri–icon a Constanței, și de fapt a României, vii la acest spectacol și o parcurgi ca pe o poveste. Vei trece prin patru epoci diferite, trăite din interiorul unei narațiuni.
„Cazino Mon Amour” nu îți cere doar să privești o poveste, ci să intri în ea și, la plecare, să păstrezi în memorie emoția că ai făcut parte din ea.