„Matilda” – Când monștrii ies de sub pat, iar cărțile schimbă lumea

Și povestea a continuat și în 2026, iar SEAS a devenit parte din vara Constanței. Ajunsă la cea de-a cincea ediție, SEAS – Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului, eveniment organizat de Teatrul de Stat Constanța, se apropie de final, după aproape 11 săptămâni în care Constanța a fost gazda unei adevărate sărbători a artelor spectacolului. Peste 50 de teatre și companii din țară și din străinătate sunt prezente în program, cu peste 80 de evenimente în 19 locații, de la teatru clasic și contemporan, operă, operetă și musical, la concerte, dans, spectacole pentru copii, performance și teatru de stradă.

Pe 22 și 23 august, la SEAS 2026, a urcat pe scenă „Matilda – The Musical”, producție a Operei Comice pentru Copii din București.
Roald Dahl a scris „Matilda” în 1988. Au trecut aproape patru decenii. Matilda n-a îmbătrânit. Pentru că problema ei n-a îmbătrânit nici ea: ce faci când adulții îți cer să accepți ca normal ceea ce este, de fapt, nedrept?
Matilda citește. Și, pentru că citește, află că lumea nu trebuie să rămână așa cum a găsit-o. Că regulile pot fi proaste. Că autoritatea poate fi ridicolă. Că un copil care vede limpede poate fi mai puternic decât adultul care își folosește puterea pentru a-l supune.
În montarea de la Opera Comică pentru Copii, regizată de Emil Pantelimon și premiată cu UNITER în 2025 pentru „Cel mai bun spectacol de teatru pentru copii”, povestea nu este îndulcită.

Spectacolul are amploare, energie și imaginație, dar păstrează ceva din cruzimea lui Dahl. Și bine face. Copiii nu au nevoie să li se spună că lumea este frumoasă așa cum e. Au nevoie să învețe să recunoască atunci când nu este. Poate că tocmai de aceea „Matilda” rămâne actuală: vede ceea ce adulții aleg, uneori, să nu mai vadă.

Un musical internațional de referință, o performanță românească de excepție
Este pentru copii, dar nu este o poveste în culori pastelate și cu răul domesticit. Pentru că lumea Matildei nu este, în momentele de început, o lume frumoasă.
Este lumea unei familii în care televizorul a înlocuit cărțile, în care inteligența este privită ca un defect, în care tatăl se teme de ceea ce nu poate înțelege, iar mama pare să fi mai mult un ambalaj lucios, a cărei curiozitate se rezumă la ce găsește în portofel și atât. Este apoi școala, unde autoritatea a luat chipul Agathei Trunchbull, directoarea care confundă disciplina cu frica și educația cu pedeapsa. Monștrii de sub pat sunt aproape inocenți pe lângă monștrii pe care îi pot produce oamenii atunci când li se dă putere și nu li se mai cere să răspundă pentru felul în care o folosesc.
Și tocmai aici începe povestea adevărată a Matildei.
Fetița citește. Nu citește pentru a fugi din realitate, ci pentru a-și lărgi cât mai mult realitatea. Și cărțile îi dau ceea ce familia nu-i poate da: o lume în care există alte destine, alte întrebări, alte feluri de a fi.
Musicalul este prezentat sub licența Music Theatre International, în forma originală a partiturii, iar cântecele sunt interpretate în limba engleză. Dialogul este însă în română, cu acea libertate de joc care îi dă textului o savoare locală, uneori absurdă, alteori delicios de colorată, până la nota rusească de la final. E o soluție care păstrează identitatea musicalului fără să-l îndepărteze de spectatorul român.

Energie îmbrăcată în voce, dans și joc actoricesc
Muzica și versurile lui Tim Minchin sunt, în această construcție, mai mult decât un tip de vehicul pentru derulat acțiunea în formatul de musical. Ele spun ceea ce personajele nu ar putea spune la fel de bine în dialog. Orchestrația și aranjamentele muzicale ale lui Chris Nightingale sunt susținute live de o orchestră în care intră flautul, clarinetul și clarinetul bas, saxofonul, chitara clasică și electrică, violoncelul, contrabasul și chitara bas, trompeta, trombonul, keyboard-ul și percuția. Conducerea muzicală a lui Gheorghe Iliuță dă întregului spectacol o siguranță care permite scenei să aibă exuberantă, dar fără să devină zgomotoasă, completând si susținând dar fără să acopere.

Pentru că „Matilda” este, înainte de orice, un spectacol al energiei.
O energie cu forță explozivă, dar ținută cu o asemenea măsură, încât centrul de greutate rămâne mereu pe scenă. Sunt momente în care ai senzația că nu numai decorul, cu reflectoarele lui, ci și sala întreagă, împreună cu publicul, ar putea să se desprindă și să se ridice, purtate de mișcarea de tornadă pe care o capătă spectacolul. Muzica, dansul, vocile, lumina și corpurile sunt puse în mișcare aproape simultan, uneori aproape exploziv, părând în unele momente că ating un „prea mult”, amenințând controlul ansamblului, dar ceea ce ar putea deveni haos se transformă, printr-o disciplină scenică severă, în libertate. Acea formă de libertate din care se naște și armonia.
Aici se află una dintre marile reușite ale spectacolului.
Peste șaizeci de copii și adolescenți din programul School of Musical al Operei Comice pentru Copii intră în această mașinărie scenică și nu sunt percepuți niciodată ca simple apariții decorative, în orice margine a cadrului s-ar afla. Se vede clar că în spatele lor există nu doar multe ore de muncă săptămânală, cursuri și repetiții intensive, dar și o impresionantă seriozitate cu care acești copii au fost învățați să trateze arta. Sincronizarea lor este uneori uluitoare.

Zecile de copii și adolescenți se mișcă într-un sistem coregrafic complicat cu o precizie care cred că ar putea pune probleme și unor colective de actori adulți.  Sincronizarea lor nu este doar tehnică. Ea presupune memorie corporală, ascultare și o vizibilă încredere reciprocă. Un copil trebuie să știe nu numai când să intre, ci și unde se află ceilalți, ce urmează să se întâmple și cum trebuie să-și lase mișcarea să se integreze în dinamica grupului. Coregrafia Cezarei Blioju reușește să transforme această masă de copii într-un singur corp scenic, fără să le anuleze individualitatea. Și totuși, ceea ce-i rămâne spectatorului pe retină nu este precizia, ci bucuria. Pentru că acești copiii nu par să execute o temă. Par că au fost lăsați, în sfârșit, să se joace într-un spațiu în care jocul a devenit artă. Pofta lor de scenă este vizibilă. Le strălucește pe chip. Nu poate fi regizată până la capăt și nici mimată. Tocmai de aceea are o asemenea forță. Într-o epocă în care adulții vorbesc atât de mult despre creativitatea copiilor, este o mare bucurie să vezi copii cărora li se cere, pur și simplu, să fie creativi — și care răspund în cel mai natural mod posibil. Cu talent desigur, dar și cu o poftă de joc contagioasă.

Distribuția – galerie de actori mari, mulți dintre ei aflați la vârste mici 
În centrul acestui univers se află Matilda, interpretată de Miriam Șimșensohn în seara de 22 august și de Iarina Popescu în seara de 23 august.
E un rol dificil tocmai pentru că nu poate fi jucat doar prin inocență. Matilda trebuie să fie copil și, în același timp, să aibă în ea ceva din luciditatea unui adult care a înțeles prea devreme că lumea nu este întotdeauna dreaptă. Ceea ce trebuie apărat la acest personaj nu este doar inteligența ei, ci uimirea ei în fața lumii — capacitatea de a nu se obișnui cu răul.

Călina Epuran, în Agatha Trunchbull, are o partitură scenică mult mai complicată decât pare. Trunchbull trebuie să fie monstruoasă și amuzantă în același timp. Trebuie să provoace râsul, fără ca acest râs să-i diminueze cruzimea. Este un personaj care întruchipează, într-o formă hidoasă, abuzul de putere, iar interpretarea trebuie să păstreze această contradicție: să fie comic și, în același timp, înfricoșător.

Jennifer Honey, interpretată de Oana Șerban/Bianca Marinescu, aduce contrariul: blândețea care nu are nevoie să se proclame. În jurul lor, Daniel Pascariu/Mihai Mitrea, ca Domnul Wormwood, Maria Alexievici/Daniela Cârstea, ca Doamna Wormwood, precum și Sara Cozariu/Damian Trîmbaciu, în Michael, construiesc o familie care ar putea fi doar o caricatură, dacă actorii n-ar găsi în ea acele mici adevăruri care fac caricatura recognoscibilă. Ioana Rufu, în Doamna Phelps, Radu Ion în rolul Iluzionistului/Entertainerului, Sergiu Roban — Doctorul, Victor Ion — Rudolpho, Andrei Cocîrlea — Serghei, Mara Țibuleac — Vocea Acrobatei și Marlena Amironesei — Acrobata silk contribuie la varietatea unui spectacol care își permite să treacă foarte repede de la tandrețe la grotesc, de la farsă la emoție. Copiii școlii — Natalia Șerbănescu, Carolina Radu/Anastasia Fumureanu, Runa Răpișcă, Ema Pană/Alina Lăzărică, Ana Burja/Alesia Cană, Amalia Niculiță, Rebecca Rogin/Andreea Rusănescu, Anastasia Zmău/Maria Anghel, Teodora Voicescu/Anastasia Onescu, Rebecca Nicolae/Anastasia Militaru, Alessia Barbu/Maria Mănescu, Smaranda Negreanu/Dina Stanciu, Raisa Gogu/Daria Iftode, Tudor Cărbunaru/Victor Gheorghe, Maxim Budnaru/Alexandra Mihai, Adelina Baicu/Ana Marinescu, Teodora Mateș/Sara Ardeleanu, Ingrid Redeleanu/Maria Cotuțiu — formează acel organism viu care colorează și dau vibrație tablourilor scenice, fără de care povestea nu ar avea aceeași forță. La fel, prezența Baletului Operei Comice pentru Copii (Cătălin Țîrcovnicu, Antonio Bisogno, Giuseppe Paolicelli, Alyn Arhire, Theodora Munteanu, Maria Ștefania Stanciu, Cristina Babalâc, Federica Franceschini, Ana Bițică, Amy O’Connor și Iustina Soare) și vocile de backing ale lui (Sergiu Roban, Victor Ion, Andrei Cocîrlea, Horia Radu, Mara Țibuleac, Iulia Miulescu, Sofia Ivan și Daniela Rogacev) completează această construcție în care nimic nu pare pus întâmplător.

Biblioteca, decor sau o altă dimensiune
În această arhitectură, decorul lui Vladimir Turturica nu este fundal, ci personaj. Întreg spațiul scenic devine un uriaș puzzle tridimensional, o lume alcătuită din forme care par fixe doar pentru a putea fi transformate. Obiectele au o viață a lor, se deplasează, se deschid, se închid, își schimbă funcția. Ceea ce vezi nu este pur și simplu o școală, o casă sau un spațiu de joacă. Este o lume privită prin ochii imaginației. Iar imaginația, în „Matilda”, nu este o podoabă care înfrumusețează. Este un motor care are forța fantastică de a duce povestea oriunde. Lumina lui Mircea Mitroi și intervențiile video ghidate cu precizie continuă această idee. Lumina nu doar arată ceea ce se întâmplă, ci schimbă filtrul de percepție al scenelor, le accelerează în derulare sau le suspendă preț de un bliț, iar video-ul intră în poveste fără să-i ia locul. Mișcarea, culoarea și proiecția se întâlnesc, se desfac și se recompun. Uneori ai impresia că scena nu mai este un loc, ci o stare de imaginație. Costumele și croielile Alinei Petrovschi par desprinse din lumea lui Roald Dahl. Sunt lucrate și compuse la detaliu, din materiale și culori potrivite, exagerate exact cât trebuie. Costumul devine prelungirea caracterului: o lume în care adulții pot fi mai caraghioși decât copiii, iar copiii, paradoxal, mai demni decât adulții. Aici aș menționa costumul Agathei Trunchbull: o uniformă de soldat, cu o inimă neagră cusută în loc de buzunar, pe partea stângă a pieptului, și bocanci grosieri, făcuți parcă anume pentru a călca mai apăsat peste viețile copiilor. Costumul nu a fost însă singurul element care a trimis la această estetică a forței și disciplinei opresive. În decor și într-un moment coregrafic, câteva accente staliniste au readus în memorie imaginea unei autorități care, din instrument al ordinii, s-a transformat într-o mașinărie a terorii.

Cărți, trepte, aripi 
Într-un decor plin de cărți, care pot respira printre pagini și se pot transforma în trepte spre înălțimi nebănuite, povestea Matildei a ținut conectată o sală plină, cu adulți dar și cu mulți copii care, timp de două ore și jumătate, au intrat într-o lume în care imaginația putea schimba ordinea lucrurilor. Și cred că aici stă una dintre frumusețile spectacolului: lectura nu apare ca datorie, ci ca aventură. Cărțile nu-i spun Matildei ce să gândească. Îi arată doar că lumea în care s-a născut nu este singura posibilă.
În fond, „Matilda” este o poveste despre o fetiță care descoperă foarte devreme un lucru pe care adulții îl uită adesea: că mintea nu trebuie să ceară voie pentru a fi liberă. De aceea lista ei de lecturi nu este întâmplătoare. „Marile Speranțe” de Charles Dickens, „Oliver Twist” de Charles Dickens, „Jane Eyre” semnată de Charlotte Bronte, „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen, „Tess of The D’Urbervilles” de Thomas Hardy, „Hazel, fața pământului” de Mary Webb, „Kim” al lui Rudyard Kipling, „Omul invizibil” de H.G. Wells, „Bătrânul și marea” de Ernest Hemingway, „Zgomotul și furia” de William Faulkner, „Fructele mâniei” de John Steinbeck, „Prieteni de nădejde” de J.B. Priestley, „Bringhton Rock” de Graham Greene, „Ferma animalelor” a lui George Orwell — o selecție de bibliotecă impresionantă pentru un copil, dar mai ales o colecție a personajelor care încearcă să reziste unei lumi nedrepte, absurde sau indiferente.

Matilda nu citește doar pentru că îi place. Citește pentru a înțelege că lumea poate fi altfel. Spectacolul lui Emil Pantelimon pornește de aici. De aceea nu se mulțumește să fie senzațional, deși este. Nici să fie amuzant, deși este. Nici măcar impecabil tehnic, deși este. În spatele tuturor acestor lucruri există ceva mai greu de obținut decât perfecțiunea construcției scenice: un sens. Poate de aceea „Matilda” rămâne în minte după ce cortina cade. Nu pentru că ne spune că fiecare copil este extraordinar. Ci pentru că ne amintește ceva ce n-ar trebui să uităm: fiecare copil are dreptul să descopere singur cât de departe poate ajunge. Iar uneori, pentru ca această descoperire să înceapă, e suficientă o carte.