Claudiu Bleonț: „Suntem ceea ce alegem să păstrăm din ceea ce ni se întâmplă”

Claudiu Bleonț. În anii ’80, când teatrul se juca și cu ușile închise, și cu ferestrele deschise spre ceva ce nu se putea spune, avea deja aerul acela neliniștit al actorului care nu încape cuminte într-un rol. Era din generația care nu se mulțumea să fie văzută. Trebuia să fie auzită. Uneori, chiar și atunci când răspundea tăcând. Bleonț apărea în scenă cu ceva greu de definit — o energie aproape fizică, neliniștea aceea cumplit de frumoasă și greu de stăpânit a tinereții care nu știe încă dacă va schimba lumea sau doar va încerca să supraviețuiască ei. Într-o epocă în care oamenii învățaseră să citească printre rânduri, el părea să joace și printre rânduri.

Avea ceva dintr-un actor de școală veche și ceva dintr-un om care nu știa, sau nu voia, să pară asemenea celorlalți.

Excesiv.

Fragil.

Ironic.

Uneori, aproape imposibil de prins într-o singură imagine. Poate că tocmai asta a rămas până astăzi: imposibilitatea de a-l fixa.

Acum îl putem vedea în „Regele Lear”, în regia lui Silviu Purcărete, spectacol prezentat la Constanța, în cadrul SEAS 2026 — festivalul care transformă, an de an, orașul într-un veritabil (pe care poate că încă nu îl conștientizăm pe deplin) privilegiu de întâlnire cu marile spectacole ale teatrului românesc. “Regele Lear” va avea două reprezentații, pe 1 și 2 septembrie.

Lear. Un rege care pierde tot ce credea că îi aparține.Și un actor care, după atâtea decenii de scenă, pare să fi acceptat că niciun rol nu poate fi păstrat cu adevărat. Îl vezi intrând în personaj, într-un fel de abandon, până când propria prezență aproape dispare. Apoi spectacolul se termină și rolul rămâne undeva în urmă, ca toate lucrurile pe care nu le putem lua cu noi. Rămâne o voce ca un fior pe tâmplă. O privire care a răscolit întunericul și i-a schimbat direcția. Un gest care-a sculptat în lumină. Uneori, nici atât. Doar senzația greu de explicat că, pentru un timp desprins din măsurătoarea lui, cineva a rostit pe scenă ceea ce noi cunoșteam cumva dintotdeauna, dar nu știam cuvinte să (ne) spunem. Și, cred, aici începe întâlnirea adevărată cu arta unui actor mare.

Despre Claudiu Bleonț din anii ’80 se poate vorbi în multe feluri. Dar, poate, cel mai simplu este să spunem că era greu de ignorat. Magnetic, atrăgea atenția și nu lăsa nicio impresie să se închidă, consumată.  Patruzeci de ani mai târziu, încă este la fel. Poate pentru că timpul, oricât s-ar strădui, nu reușește să facă din el un om… liniștit. Anii au lucrat, desigur, asupra chipului, asupra gesturilor, asupra vocii. Au luat din exuberanța de atunci și au adăugat experiență, au schimbat accentele și măsura. N-au reușit însă să-i domolească prezența. I-a rămas ceva din neliniștea aceea tânără, din refuzul de a lua vreodată scena drept un teritoriu pe deplin cunoscut, acaparat. Și, probabil, tocmai acest neastâmpăr de a (se) căuta este una dintre cele mai adevărate forme ale libertății. Actorul îmbătrânește, personajele se schimbă, trupul învață încet-încet măsura timpului, dar înăuntru rămâne ceva care refuză să se așeze definitiv. Aici devine vizibilă adevărata longevitate a unui actor: nu în numărul anilor, ci în ceea ce rămâne neîmblânzit în el. O parte care nu învață niciodată să joace prudent. O parte care continuă să se mire, să (se) întrebe. Să se teamă. Să râdă, poate, când nu trebuie. Să spună adevărul cu vocea altcuiva. Și să treacă, aproape fără să ne dăm seama, de la băiatul care voia să ardă scena la regele care trebuie să afle ce mai rămâne dintr-un om după ce focul care i-a luat tot s-a stins.

Astăzi, 27 august, actorul mereu neliniștit și neliniștitor pentru cei care ar vrea să-l prindă într-o ramă împlinește 67 de ani.

O neliniște ce a devenit, în timp, materia unei cariere întregi. Claudiu Bleonț și-a făcut din scenă nu atât un loc al meseriei, cât un teritoriu al metamorfozei. De peste patru decenii, intră în lumile marilor autori ai teatrului — precum Shakespeare, Sofocle, Euripide, Cehov, Goethe, Molière, Camus, Ionesco, Gogol, Caragiale — fără să-și fixeze o singură identitate scenică. A trecut prin tragedie și farsă, prin grotesc, absurd și poezie, de la Oreste și Feste, Trofimov și Mercuțio, la Adso von Melk, Macbett, Cațavencu, Puck, Pirgu și Gertrude. În spatele acestei galerii stau întâlniri cu regizori care au schimbat, fiecare în felul său, teatrul românesc:  Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Horea Popescu, Felix Alexa, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Silviu Purcărete, Grigore Gonța, dar și Beatrice Rancea, Petrică Ionescu, Radu Galgoțiu și lista poate continua. În fiecare rol, actorul a demonstrat că nu poartă cu el vreun tipar, că poate să devină, la modul artistic, altcineva.

Și aici probabil e cheia parcursului său: în refuzul de a rămâne același. De la tragedia clasică la Caragiale și dramaturgia contemporană, Bleonț își caută personajele prin energie, contrast și risc — devenind mereu altul, fără să-și piardă acea neliniște de care am tot amintit. Iar acum, după mai bine de patru decenii de scenă, după ce anul trecut la SEAS a venit la Constanța cu “Gertrude”, el a devenit “Regele Lear”, sub bagheta aceluiași fascinant Silviu Purcărete, și revine la SEAS – Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului, eveniment organizat de Teatrul de Stat Constanța.

– După „Gertrude”, v-a fost mai ușor să intrați în universul lui Silviu Purcărete, pentru Regele Lear sau, dimpotrivă, mai greu?

– Un prim răspuns direct ar fi – mai greu; dar să explic și să nuanțez într-un fel. Este o lucrare de o cu totul altă amploare față de Gertrude și am fost onorat și încântat să fac parte din acest proiect. Chiar i-am declarat lui Silviu: „Mă bucur și vin cu tot ce am acumulat în 45 de ani de teatru, cu sufletul deschis și, normal, curios, în sensul excitat de întâlnirea cu această experiență, să văd cum parcurgi tu acest drum în Regele Lear.”

Spectacolul lui Silviu Purcărete cu Regele Lear este o montare – îmi permit să spun asta pentru că m-am documentat, am văzut multe, nu le-am văzut, normal, pe toate –, dar este o montare aparte, este un punct de cotitură în viziunea regizorală asupra acestui text. Pentru că, în spectacolul lui Silviu Purcărete, mecanismul care zace în piesă, dar până la el parcă nu a fost momentul ca cineva să-l mărturisească – acest mecanism de cădere înăuntru și de năruire a falsului eu – este conținut de toate personajele.

Într-un fel, Regele Lear este un proces prin care trece o epocă. Aș face aici legătura și cu scenografia și cu costumele lui Dragoș Buhagiar. Este o epocă în care măștile cad și ne îndreptăm spre o zonă necunoscută care există în noi și pe care, de-a lungul timpului, cultura și istoria o maschează, ca să putem face față în exterior, să fim într-un acord cu o lume care e relativă. E determinată de moment, concepte, istorie, religie și așa mai departe.

– A  schimbat ceva Silviu Purcărete în felul în care îl priviți pe Lear?

– Da, absolut. Pentru că la mine s-a produs această cedare de perspectivă, care s-a transferat și către colegi, în același timp: am înțeles că, în general, montările erau despre Regele Lear, despre felul în care este povestit scenariul, fie în filmul în care joacă Anthony Hopkins, fie în montarea cu Laurence Olivier sau în cea cu Ian McKellen. Acel grup de artiști a urmărit efectiv povestea lui Lear, minimalizând sau neîndreptând o lumină suficientă spre celelalte personaje. Or, Silviu Purcărete face altceva.

Și chiar acum, în spectacolul de la Gdansk, la Festivalul Shakespeare de la Gdansk, unde impactul a fost tulburător, erau oameni care îi văzuseră spectacolele lui Silviu Purcărete și s-a citat chiar Titus Andronicus — iarăși, un moment mare în istoria teatrului shakespearian, pe care l-a punctat Silviu Purcărete. Și oamenii aceștia recunoșteau, și în Regele Lear, această… să zic… capacitate de a vedea ceva ce nu am mai văzut până acum în acest text.

Cred că asta este una dintre marile schimbări pe care le aduce spectacolul lui Silviu Purcărete: nu mai este doar povestea lui Lear, ci o lume întreagă în care fiecare personaj își are propria cădere, propriul drum și propria însemnătate. Și asta m-a făcut și pe mine să fiu extraordinar de deschis și să mă consider doar mesagerul lui Silviu Purcărete în rol. Sunt un instrument care poartă numele Lear, dar care joacă în direcția viziunii pe care Silviu Purcărete a descoperit-o, așa cum o vede acum, asupra lecturii acestui mare text dramatic. Se montează rar, fiind unul dintre marile texte ale lui Shakespeare. Și acum îmi dau seama de ce mi se pare firesc ca Silviu Purcărete să fi găsit atâta viață în el: după ce a avut capacitatea să facă „Faust”, mi se pare firesc că a găsit în „Regele Lear” o dinamică, o filozofie, o ontologie ascunsă în textul lui Shakespeare.

– Probabil că vine după această experiență în explorarea lui Shakespeare.

– Da, ai spus frumos „explorarea”. E efectiv o explorare a condiției umane, în momentul ăsta, să-i zic, istoric, cultural, la nivel planetar. Sistemele se scutură, cad, concepțiile se năruiesc, se caută ce e valabil în ceea ce am învățat, ceea ce am cultivat, ce este valabil, viu, în ceea ce am trăit, nu în schimbul de măști, de relații prin măști.

– Shakespeare, mereu actual. Spune acest Lear ceva despre lumea în care trăim?

– Total. Eu o să reduc totul la o întrebare: cine suntem? E un proces. De aceea, și altfel o să și vezi că nu este un spectacol convențional, adică noi actorii stăm pe scenă și publicul este despărțit de noi. Nu e așa, e chiar un laborator pe care l-a născut Silviu Purcărete și în care publicul stă printre noi. Da, toți cei prezenți asistă la procesul de moarte și renaștere – renaștere în sensul de moarte și ajungere la esență a fiecărui personaj.

– Despre Lear, este nebunia lui o pedeapsă sau o formă de eliberare? Cum ați simțit-o în acest personaj?

– E un hibris, e o uitare, e un orgoliu. Faptul că el nu primește răspunsul pe care și l-ar fi dorit de la Cordelia are legătură și cu o anumită investire. Chiar dacă ea îi dă un răspuns foarte limpede. Cea mai tânără dintre cele trei fete îi răspunde foarte limpede. Îi dă un răspuns clar ca un diamant. Iar el, pentru că în perioada aceea a vieții lui aștepta măgulire, are în el și ceva de dictator. Ea, într-un fel, mai ales că o cheamă Cordelia – „cord”, adică inimă –, îi spune exact ceea ce simte, ca o măsură. Iar el, personajul, spune: „Jur pe mișcarea soarelui și pe mișcarea stelelor, care moartea și viața ne-o decid”. Adică, undeva, există o investire în mersul astrelor. Chiar de la începutul spectacolului, el este în mersul astrelor – așa cum suntem și noi –, iar la un moment dat îi este scris să treacă prin ceva. Iar drumul lui este o recunoaștere a unei umanități adânci pe care o poartă și pe care el, ca rege, nu a văzut-o până atunci. Și ajunge de la rege, omul în jurul căruia se mișcă tot, care determină tot, aș spune centrul universului, ajunge să recunoască că este o parte din oceanul iubirii și din oceanul conștiinței. Și eul lui se dizolvă. E o cădere și, în același timp, o purificare.

– Ce mai rămâne dintr-un rege când nu mai are regat?

– Poate că, dacă strângem totul într-o singură idee, dintr-un rege fără regat rămâne exact ceea ce rămâne din orice om: un biet animal, gol, muritor, biped. Ca mine, ca tine, ca oricare dintre noi. Dincolo de titluri, de funcții și de putere, condiția umană este aceeași. Și poate că tocmai aici stă una dintre marile iluzii ale puterii. Dacă ne uităm la istorie și la spectacolul ei — de la Mussolini și Hitler până la liderii de astăzi, Putin, Trump sau Kim Jong-il — vedem oameni care, pentru o vreme, au ajuns să creadă că sunt mai mult decât oameni. Puterea creează această amețeală: te poate face să crezi că ești deasupra celorlalți, că regulile care îi privesc pe ceilalți nu te mai privesc și pe tine. Spunem că puterea corupe, dar poate că, înainte de toate, puterea te seduce. Îți oferă pentru o vreme sentimentul că ești altceva, că ești „peste”, „deasupra”. Numai că, atunci când regatul dispare, când funcția se termină, când toate aceste însemne se desprind de tine, rămâne omul. Și omul, oricât de sus ar fi ajuns, rămâne același: fragil, trecător și muritor.

– Puterea transformă…

-Transformă, dar e iluzie. Pentru că, în esență oricine, oricât de multă putere deține, nu este decât, repet, un biet animal, biped, gol, muritor, ca orice om.

– Trecând de la Shakespeare la realitatea de azi, ce vi se pare cel mai periculos pentru artă? Lipsa de interes sau această avalanșă de conținut care face tot mai greu de separat valoarea de zgomot?

– Nu consider că există ceva cu adevărat periculos pentru artă. Poate și pentru că l-am jucat pe Ceaușescu, îmi vine acum, în dialogul cu tine, să răspund în felul lui (imitându-l pe Ceaușescu): „Dragi tovarăși și pretini, arta e ca un televizor. Și dumneata ai telecomanda.” Trebuie să decizi singur ce post alegi și, mai ales, cum vrei să-ți trăiești timpul. Arta oferă. E ca un televizor, dar și ca o piață în care găsești de toate. Alegerea ne aparține. Avem la dispoziție tot ceea ce Universul ne oferă, iar omul are liberul arbitru. Întrebarea este ce alege să consume și, mai ales, ce îl hrănește cu adevărat.

Aici mă gândesc și la ideea lui Grotowski: foamea. Mi-e foame de ceva. Într-o piață în care există de toate, vine inevitabil momentul în care te întrebi: ce îmi este necesar mie? Ce îmi hrănește sufletul? Pentru că există lucruri care ne hrănesc ego-ul. Pentru unii, această hrană poate însemna o casă, o mașină, un premiu UNITER. Și toate acestea pot avea valoarea lor, dar nu trebuie să uităm că, în esență, suntem oameni fragili și muritori, iar tot ceea ce avem este trecător. La fiecare vârstă, ne hrănește altceva. Trecem prin experiențe, le asimilăm, le digerăm și, dacă avem puțin noroc și puțină luciditate, păstrăm din ele ceea ce ne-a făcut sufletul mai bogat. Poate că aici stă, de fapt, și rostul alegerii: într-o lume în care ni se oferă aproape orice, problema nu mai este ce putem avea, ci ce merită să lăsăm să intre în noi. Pentru că, până la urmă, nu suntem doar ceea ce ni se întâmplă, ci și ceea ce alegem să păstrăm din ceea ce ni se întâmplă.

– Cum s-a schimbat publicul de astăzi față de cel de acum 40 de ani?

–  În esență, publicul nu s-a schimbat atât de mult, pentru că povestea omului continuă și este, în fond, fără sfârșit. Condiția umană caută mereu aceleași răspunsuri: de ce te-ai născut? De ce trăiești? De ce mori? Sunt întrebări pe care le găsim în teatrul antic, le găsim în primele scrieri ale omenirii, și pe care le regăsim, în forme diferite, până în ziua de astăzi. Ceea ce se schimbă este contextul în care trăiește fiecare generație. Noi, înainte de ’89, nu aveam libertatea textelor în teatru, nu aveam acces la filme străine, nu aveam pașaport, nu puteam călători. Erau interzise chiar și călătoriile interioare. Toate aceste restricții ne închideau într-o lume foarte limitată. Ne îngrămădeam uneori la un video pentru a vedea un film din afară, iar cele două ore de televiziune erau, de fapt, două ore în care eram îndoctrinați. Ni se băgau pe gât materialismul dialectic, economia politică și o anumită imagine asupra lumii. Trăiam într-un context profund fals. Și, dintr-odată, totul se năruie. Cade o lume întreagă. În jurul nostru, planetele continuă să danseze, tehnologia avansează într-un ritm pe care uneori abia îl mai înțelegem, iar vechile repere dispar. Este exact ca în Lear: lumea se prăbușește și, din această prăbușire, se naște altceva.

–  O continuă mișcare.

–  Da, știi vorba aia, nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde, totul se transformă.

–  Cât de important este ca cei care iau decizii în cultură să înțeleagă cu adevărat rostul ei? Este nevoie ca un conducător al unei instituții culturale să fie el însuși un om de cultură, un specialist în domeniul pe care îl conduce?

–  Cred că prin educație și cultură trebuie să existe mai mult spațiu pentru întrebările fundamentale: de ce ne-am născut, de ce trăim, de ce murim? Nimeni nu scapă de ele. Cultura creează posibilități de întâlnire între oameni, în care aceste multe fațete ale vieții pot fi discutate și înțelese. Asta înseamnă și a sprijini comunitatea. Suntem, în fond, legați prin limba română. Uneori însă, lucrul acesta se pierde din vedere atunci când vine în prim-plan politicul și apare ideea: întâi burta și pe urmă conștiința și conștientizarea. Suntem într-un ocean al schimbărilor și poate că uneori cei care ajung să ia decizii nu găsesc forma sau momentul potrivit pentru a face lucrurile să se întâmple. Eu, însă, nu aș lăsa totul în seama celuilalt. Merg la vot, dar nu aștept ca omul pe care l-am votat să-mi aducă pe tavă conștiința și împlinirea. Urmează și lucrarea mea. Dacă cineva nu-mi oferă ceva de care am nevoie, viața are atât de multe posibilități și oportunități încât trebuie să știu să caut și în altă parte, să cultiv altfel ceea ce contextul social, politic sau economic nu-mi oferă.

La fel este și cu un conducător de instituție culturală. Nu trebuie neapărat să fie specialist în domeniul pe care îl conduce. Un mare dirijor nu trebuie să știe să cânte la vioară, violă, pian, harpă, percuție și la toate celelalte instrumente. Dar trebuie să știe să-și aleagă instrumentiștii și să-i ducă împreună către un rezultat. Să fie manager, dar să fie și iubitor de artă. Să fie conștient că arta spune ceva dincolo de ceea ce pare că este viața: ce am, cât câștig, ce mașină am, ce avere am, ce cont bancar am. Viața e mai mult decât atât.

– Mai vin astăzi oferte din cinematografie? Și ce înseamnă pentru dumneavoastră un rol care vă provoacă, acum, la această vârstă?

– Eu sunt într-o continuă schimbare și nici nu credeam că voi ajunge la vârsta asta… Orice rol care mă cheamă, care mă provoacă, mă interesează în măsura în care, jucându-l, ajung să-mi fac și eu o radiografie: cine sunt eu astăzi, aici, acum? Nu mai pot să compar perioada pe care o trăiesc acum cu ceea ce eram și cu felul în care gândeam la 21, la 25, la 30 sau la 35 de ani. Sunt, în același timp, într-o continuitate biologică și psihologică, dar foarte multe lucruri s-au transformat. Unele s-au stins, iar altele, poate surprinzător, abia acum înfloresc. Oferte, da, mă duc la audiții, mă duc la întâlniri. Și fiecare întâlnire își are rostul ei: ne întâlnim, ne cunoaștem. Dacă se leagă o punte între mine, rol și regizor, atunci lucrurile se întâmplă. Dacă nu se întâmplă, vor veni alte întâlniri și alte lucruri care se vor întâmpla. Așa este.

– Cum îl vede actorul din Regele Lear de astăzi pe tânărul actor care juca în “Pas în doi”? Și ce sfat i-ar da, de care ar fi avut nevoie atunci?

– Ah, îl vede bine. Îl vede bine pentru că undeva, Claudiu Bleonț la 67 de ani este foarte departe de Claudiu Bleonț de la 21 de ani. Și pot să spun: da, am fost cândva așa. Atunci exprimam, mărturiseam cine eram în acel moment. Dar lucrurile merg mai departe. Și rămâne, dincolo de toate, conștientizarea că lucrurile trec și că ne îndreptăm spre ceva mult mai mare, ceva ce nu poate fi definit. Am și această conștientizare foarte clară: cimitirul este plin de mari actori și mari regizori. Acolo este destinația finală pentru toți. Și, la un moment dat, voi fi și eu într-un cimitir. Este biologic, este firesc, este normal. Sorescu spune că „în gura fiecărui mort se află o pâlnie prin care se toarnă mister în univers”. Așa că cel care ar putea să dețină adevărul despre ce a înțeles din ceea ce a fost și din ceea ce a trăit aici este, probabil, cel care a trecut deja de partea cealaltă. Și aici mă gândesc la Hamlet: putem vorbi despre moarte, despre ce este în partea cealaltă, ne putem pune toate întrebările, dar de acolo nu s-a întors nimeni să ne spună ce este de dincolo…

 – … o trecere sau o călătorie…

– Da, este o călătorie care ne este dată și pe care, la un moment dat, o vom face. Cu toții. Fiecare, singur.

– Și sfatul?

–    Charaiveti, charaiveti… Sau keep walking, eh? Să continui să merg, orice ar fi, să nu mă opresc.

– Cum vă imaginați că va arăta teatrul peste 10 ani? Ce credeți că se va schimba cel mai mult până atunci?

– M-a făcut să mă gândesc la întrebarea asta apariția inteligenței artificiale. Eu cred, în adâncul meu, că teatrul, ca spațiu de întâlnire între oameni, nu va dispărea. Vor exista, probabil, tot mai multe spectacole înregistrate și forme de spectacol generate de inteligența artificială. Putem deja să ne imaginăm filme sau personaje create fără actori, doar prin tehnologie. Pot exista holograme, pot exista tot felul de forme noi. Însă teatrul este, în esență, întâlnirea dintre oameni vii: oameni vii pe scenă, care spun o poveste despre om, și alți oameni vii, care îi privesc și îi ascultă. Cred că emoția se transmite, în cele din urmă, de la om la om. Tehnologia poate reproduce o imagine, o voce, poate crea o prezență virtuală, dar întâlnirea directă dintre două ființe umane va rămâne, totuși, de neînlocuit. Uite, de exemplu, celulele din corpul nostru. Ficatul tău lucrează acum, ficatul meu lucrează acum. Fiecare celulă este parte dintr-un întreg și comunică, într-un fel pe care noi nici măcar nu îl conștientizăm, cu toate celelalte celule ale organismului. Cam așa este și omul. Acum noi doi vorbim. Tu ești cel care ia interviul, eu sunt actorul care participă la festivalul de teatru și vorbesc dintr-o anumită parte a ființei mele, din identitatea mea de Claudiu Bleonț. Dar, în același timp, există în mine o întreagă lume celulară care comunică permanent, dincolo de ceea ce eu conștientizez. La fel cred că se întâmplă și la nivelul speciei umane. O parte dintre noi se va orienta spre tehnologie: vom spune „facem holograme”, „facem asta”, „facem cealaltă”. Și, în același timp, există ceva profund, viu, biologic, care va continua permanent.

– Da, există firele vieții care ne leagă pe toți.

– Da, exact. Fire nevăzute și neștiute. Și, dacă vrei, putem încheia cu Crezul, care vorbește tocmai despre ceea ce este văzut și nevăzut. Există aceste fire invizibile care construiesc ceea ce noi vedem și nu știm încă în ce fel se vor desfășura și ce țesătură vor forma în viitor. Poate că nu știm cum va arăta teatrul peste zece ani, dar cred că, atât timp cât va exista omul viu, va exista și nevoia de întâlnire dintre oameni.

(Sursa foto: Facebook – Claudiu Bleonț)