„O insulă” – sau cum am naufragiat în fantezia Adei Milea

De la “O insulă” am plecat cu dorința de a-mi lua repede bilet să mai văd încă o dată acest spectacol, știind că oricum nu o să fie suficient.
Da, atunci când intri în sală o faci având convingerea că în fața ta se va derula un teatru-concert care te va face să te simți bine, te va gâdila, te va amuza, te va deconecta de la griji. Dar, odată început, nici nu prea ai când să realizezi că este de fapt altcumva, este o experiență la care nu asiști, ci în care ești inclus, iar deconectarea nu se face de la griji, se face de la realitate cu totul. Și, în măsură de câtă fantezie ai capacitatea să decodezi, “O insulă” îți oferă și biletul și vehiculul spre cea mai depărtată destinație pe care ai fi putut-o avea în plan: un colț de lume doar al tău, la a cărui fereastră stau împăturite una-ntr-alta lumile celorlalți.

Insula omului. Sau invers!

Teatrul de Stat Constanța a prezentat, pe 1 și 2 martie a.c, premiera unui spectacol realizat în colaborare cu Ada Milea, un proiect care de la bun-început anunța să adauge o culoare cu totul altfel în tabloul pieselor jucate până acum de echipa lui Erwin Șimșenshon.

“O insulă” reinterpretează, cu umor negru și fantezie debordantă, romanul omonim al lui Gellu Naum, el însuși o rescriere atipică a mitului lui Robinson Crusoe. Sub bagheta Adei Milea, textul – adesea absurd, frecvent suprarealist – respiră muzică cu inflexiuni de blues, jazz și cu tușe rock în ritmuri efervescente, compunând un univers populat de personaje excentrice, cu replici care prind viață și se mișcă dezlegate pe scenă, cu cântece satirice și cu elemente coregrafice ingenios condimentate pe fiecare personaj, de la tremuratul din gene până la balansul călcâiului pe umbra tălpii.
Scena deschide mai multe dimensiuni care se rulează una pe alta, pe planuri diferite dar foarte apropiate, obiectele folosite făcând parte dintr-un spectacol de magie în care mecanismul producerii iluziei este la vedere. Deasupra a toate și a tuturor, precum un candelabru fantastic protector al insulei, planează scheletul unui pește gigant, care vibrează în ritm cu acțiunea și ventilează respirațiile tuturor, întorcând aerul dintr-un piept în altul.
Muzica este limbajul care îmbracă tot spectacolul, deseori nemaiputând fi făcută diferența între replicile vorbite și cele cântate, instrumentele folosite fiind combinate (amprenta Ada Milea) în moduri năstrușnice, unele clasice și altele neconvenționale, de la acordul de chitară la bass-ul de bidon.

Atât de pustiu încât chiar e prea mult…
Povestea îl urmărește pe Robinson, un naufragiat care nu este lăsat să trăiască aventura clasică a supraviețuitorului ce-și impune voința asupra noului mediu în care e constrâns să-și așeze propria viață, el văzându-se atacat de scenele unei realități absurde și de protagoniștii acesteia. Astfel, pe insula sa pustie, Robinson este înghesuit de personaje bizare, fiecare cu propriul său destin incredibil și cu propria sa viziune asupra lumii. Vineri, servitorul său, este sarcastic fără să știe asta, și alături de celelalte personaje contribuie la o șaradă comică despre condiția mereu discutabilă a libertății, măsurătorile singurătății și iluzoriile garanții oferite de regulile civilizației.
Spectacolul “O insulă” nu este doar varianta muzicală adaptată a romanului lui Gellu Naum, ci este și o demonstrație de reverie satirică făcută odată cu disecarea în joacă a ideii de supraviețuire și a valorilor sociale (cum ar putea o mamă și o bunică să accepte în familie… un pirat adevărat?!).

Personaje de telenovelă; care este, de fapt, o anti-telenovelă…
Personajele intră în aventura scenei, aparent desprinse unele de altele, apoi destinele lor se întâlnesc telenovelistic, prin țesăturile ce adună membrii unei familii pierdute, care se caută, se urmăresc, se regăsesc și se despart din nou, totul prin fatalismul tragi-comic al unor amoruri mai vechi atinse de confuzii și de nostalgii țicnite. Fiecare personaj duce lupta sa, confruntarea dintre ele este mereu pe punctul să înceapă, dar atunci când un pericol îi vizează colectiv, imediat apare mobilizarea (“Când apar inamici, toată familia trebuie să fie aici!”).

Robinson este un antierou rătăcit, singur mai mult în interior decât în exteriorul invadat de alții, care crede că are o insulă numai a lui și nu vrea să înțeleagă că de fapt insula îl deține, hipnotic, pe el. Vineri este servitorului supus, care îi macină constant, precum „apa” (cuvântul-temelie al vocabularului său), deciziile și onoarea lui Robinson. Iar Papagalul… Papagalul este culoarea în care se văd amestecate toate celelalte culori, un maestru al repetiției ce transformă sunetul în ecou și ecoul într-un alt sunet. Randolph  este jucăuș, personaj care joacă și din sală și de pe scenă, Mabolo, Regele Canibalilor este fiorosul de care îți e drag să te sperii puțin, iar la “bărbați fatali” găsim un Pirat puțin poet – puțin masochist, și un Beduin dansator la al cărui braț orice spectatoare ar pleca acasă.Registrul feminin al personajelor aduce în fața publicului o Sirenă al cărui limbaj necunoscut îl poți decoda fără să înțelegi cum ai făcut asta, pe Mary cea cu prea mult vino-ncoace și pe echipa Mama-Bunica, duet pudrat cu pulbere de dinamită, pe lângă care nu e indicat să agiți vreun chibrit.
Fără cusur, jocul a avut toate componentele bine definite, viu colorate și conectate perfect: dicția clară, vocile cu precizie calibrate, pauzele bine așezate în ritm, ținuta coregrafică evoluând de la mișcări abia insinuate la dansuri explozive, zâmbete, ocheade și grimase, toate păstrând măsura regizorală a gestionării unui haos impecabil declanșat și apoi ordonat.
Prestațiile actorilor s-au ridicat la cele mai înalte așteptări pe care spectatorii le au atunci când este vorba de echipa Teatrului de Stat Constanța, la fiecare premieră apărând întrebarea dacă ei pot fi mai buni decât la precedenta. Și, de fiecare dată, îți dai seama că sunt “altfel” de buni, performanți în alt mod, impresionând continuu și rămânând tot acolo sus, fără vreun risc de vertij sau vreo urmă neplăcută de suficiență.

Rețeta unui succes previzibil
Versurile și muzica îi aparțin Adei Milea, scenografia, lui Andu Dumitrescu, iar din distribuție fac parte Ștefan Mihai (Robinson), Marian Adochiței (Piratul), Mihaela Velicu (Sirena), Ecaterina Lupu (Mary), Luiza Martinescu (Mama lui Mary), Mirela Pană (Bunica lui Mary), Andrei Bibire (Vineri/Beduinul), Cosmin Mihale (Mabolo, Regele Canibalilor), Lucian Iftime (Randolph) și Andrei Stroescu, actor de la Teatrul pentru Copii şi Tineret Constanța “Căluţul de mare” (Coco, papagalul lui Robinson/Canibalul).

În loc de încheiere
„O insulă” este un spectacol la care, la final, realizezi că naufragiatul din poveste ai fost chiar tu, personajul din sală, iar insula pe care-ai visat cu toți ochii deschiși nu a fost altceva decât fantezia Adei Milea.

(Sursă foto spectacol: Amelia Stănescu)