Moșii Duminicii Mari (de Cireșe) și Ielele (Rusaliile)

Conform tradiției, în sâmbăta dinaintea marelui praznic al Coborârii Sfântului Duh, sărbătoare cu dată mobilă, care mai poartă numele de „Cincizecime” sau „Rusalii”, se celebrează „Moșii de Vară”. Sărbătoarea are în prim-plan „moșii și strămoșii” familiei, pentru care se împart în special cireșe, de unde și sintagma „Moșii de Cireșe”. Din toate Sâmbetele şi prin urmare din toţi „moşii”, ziua cea mai nimerită pentru facerea pomenilor şi pomenirilor este această Sâmbătă a Duminicii Mari, în Ajunul Duminicii Mari, numită şi „Moşii Duminicii Mari”, „Moşii Rusaliilor”, „Moşii de Rusalii” sau, mai peste tot locul, „Moşii cei mari” sau „Moşii de vară”.

Sâmbăta e „ziua morţilor”, după rânduielile religiei creştine. În această zi Mântuitorul Hristos, ucis de cu vineri, a stat toată ziua mort, pentru a învia Duminică.

În această zi se împarte și mâncare caldă, care se pune în vase de lut, cumpărate de la așa numitele „Târguri de Moși”.
În tradiția populară, se spune că de Moșii de Vară toți morții se duc în „Valea cu Dor”, pentru a găsi tot ceea ce li s-a dat de pomană în timpul anului. Dacă nu găsesc nimic, iau țărână în poală și se întorc supărați acolo de unde au venit. În satul tradițional se culeg plante de leac (frunze de nuc, fire de pelin), pentru a se duce la biserică a doua zi, în „Duminica Mare”, pentru a fi sfințite. Aceste plante cu rol apotropaic se pun la uși, la porți și la icoane și chiar sub perne pentru a-i proteja pe cei ai casei de Iele sau Rusalii.
Despre Iele se spune că sunt ființe fantastice, pe care oamenii le respectă, pentru a fi feriți de tot felul de necazuri, precum pocirea sau luarea minților. Pentru a nu le supăra, pronunțându-le numele, țăranul român le numea: „Dânsele”, „Frumoasele”, „Mândrele”, „Doamnele”, „Șoimanele”, „Măiestrele”, „Puternicele”, „Milostivele” sau „Împărătesele Văzduhului”. Conform tradiției populare, Ielele sau Rusaliile sunt fie niște fecioare foarte frumoase, îmbrăcate în alb, fie niște femei bătrâne și urâte, care umblă în cete prin aer, pe la fântâni, răspântii de drumuri, prin pomi și pe la streșinile casei. Ele se prind în văzduh în hore, iar cine le vede dansând așa rămâne pocit. Se zice că pământul deasupra căruia dansează Ielele rămâne ars, bătătorit și neroditor. Cei care nu le respectă zilele și lucrează în acest timp, sunt pedepsiți aspru. Celor pedepsiți li se spunea că sunt „luați” sau „loviți” de „Iele”.

Din această tradiţie şi din aprofundarea credinţelor antice, mitologiştii spun că morţii sunt duşi în imperiul Sfintei Sâmbete de către Sfânta Vineri, după cum amurgul (personificat prin Sfânta Vineri), conduce în noapte (personificată prin Sfânta Sâmbătă). Noaptea, în întuneric, ies strigoii şi toate duhurile rele; noaptea, şi prin urmare Sfânta Sâmbătă, este stăpâna acestor duhuri.

Drumul către cei răposaţi va fi prin imperiul Sfintei Sâmbete, adică, în ziua Sâmbetei ne putem apropia de cei morţi. Sâmbăta se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor, care pomană poate să constea din mâncare, băutură, haine de purtat şi altele. Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua Sâmbetei.

Când nu se poate da cuiva un lucru de pomană, se aruncă pe apă, „apa Sâmbetei”, care-l va duce şi-l va aşeza, după credinţa poporului, în locul cuvenit. Astfel se întâmplă cu obiectele sfinte dar vechi, precum: icoane de lemn mâncate de cari, candele crăpate, sfeşnice, rămăşiţe de lumânări şi altele. Acestea nu se aruncă afară, unde nu-i cu putinţă să nu fi căzut o fărâmă de spurcăciune, ci se aruncă pe apă, spre a fi duse pe lumea cealaltă, a morţilor, prin mijlocirea „apei Sâmbetei”.

Sursa: Muzeul de Artă Populară Constanța, Muzeul Țăranului Român / Tudor Pamfile – Sărbătorile de vară la români (1910)