Dan Pughineanu, despre cinematografie: „Este o altă fațetă a aceleiași meserii… clar că m-ar interesa”

Ce legătură există între Marlene din Opera de trei parale, William din Punk Rock, Lucas din Familia Addams și o idee ușor fixă legată de ski? Una singură: Dan Pughineanu.

Actor al Teatrului Excelsior, născut pe 19 mai 1995, la Piatra Neamț, Dan Pughineanu și-a croit un drum sigur prin lumea teatrului românesc, purtând în sine energia unei tinereți care-și testează limita saltului în necunoscut și, în același timp, o manieră interpretativă proprie, capabilă să oscileze firesc între subtil și exploziv sau să le împace pe amândouă în aceeași vibrație scenică. Drumul profesional l-a condus prin roluri variate, iar în 2023 a trecut și prin Gala Premiilor UNITER, unde a fost distins cu premiul pentru „Cel mai bun actor în rol secundar” pentru interpretarea lui Marlene, amfitrionul din „Opera de trei parale”, spectacol semnat de Răzvan Mazilu.

Astăzi, Dan Pughineanu se afirmă ca unul dintre cei mai talentați și versatili actori ai generației sale — un actor care nu mizează pe gesturi mari, ci pe atenția acordată detaliului, pe intensitatea tăcerii care oprește timpul sau pe precizia fiecărui pas făcut în interiorul personajului.

La cea de-a patra ediție a Stagiunii Estivale a Artelor Spectacolului – SEAS 2025, l-am regăsit în tremurătorii pantofi ai lui Lucas Beineke din „Familia Addams”, musical de Marshall Brickman, Rick Elice și Andrew Lippa, jucat cu succes încă din 2019, un spectacol realizat tot sub bagheta lui Răzvan Mazilu.

–        Câștigător al Premiului pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul Marlene, amfitrion din spectacolul „Opera de trei parale”, regia, coregrafia, costumele Răzvan Mazilu, Teatrul Excelsior București, anul 2023. Marlene, ca personaj, a fost creat anume pentru tine și integrat în piesa jucată pentru prima data în anul 1928. Cum te-ai racordat la personaj, cum te-ai pregatit pentru el, ai încercat să-l aduci la gândirea autorului sau l-ai preluat din notele contemporane?

–        În primul rând, ideea rolului lui Marlene îi aparține în totalitate lui Răzvan Mazilu. Am primit rolul și, pe parcursul repetițiilor, am lucrat împreună pentru a înțelege cum se integrează acest personaj în textul lui Brecht. Am colaborat la fiecare scenă; Răzvan nu este deloc rigid și este atent la ansamblu, ceea ce mi-a dat încredere să propun și să descopăr limitele participării pe care o poate avea un personaj într-un text care funcționează și fără el. Țin minte că, la început, eram prea prudent în repetiții, iar Răzvan mi-a recomandat să vin cu cât mai multe propuneri, astfel încât să descoperim personajul împreună. O parte a personajului, care este clar conectată la cultura contemporană, constă în interacțiunile cu publicul, tipice scenei de stand-up, mai ales la începutul actului 2.

–        Câștigarea acestui premiu UNITER, pentru Marlene, a adus modificări în cariera ta? Au venit mai multe propuneri de lucru, te-au căutat regizori noi, ai simțit că un astfel de premiu este un reflector de te face mai vizibil în domeniul teatrului sau un motor ce îți dă putere să ajungi mai departe cu mai multă ușurință?

–        Nu cred că premiul UNITER s-a tradus imediat în mai multe oportunități, ci mai degrabă în mai multă încredere în mine. Este, clar, o recunoaștere din partea breslei care îmi confirmă că sunt pe drumul cel bun și că preocupările mele în teatru au legitimitate. Aceasta este, pentru mine, mai importantă decât unul sau două proiecte în plus.

–        Ești la SEAS, din nou, cu Familia Adams a lui Răzvan Mazilu. Dar ești un obișnuit al acestui festival de teatru desfășurat la Constanța, la edițiile precedente te-am văzut și în “Orașul nostru”, în “Opera de trei parale”, în “Punk Rock”. Cum te simți la acest eveniment care te aduce an de an la malul mării, au fost momente speciale petrecute aici, întâlniri fructuoase?

–        Da, SEAS este un prilej bun de a te întâlni cu actori și spectacole pe care nu ai avea ocazia să le vezi în mod obișnuit în București. Ca să nu mai vorbim de mare, care reprezintă un liant excelent pentru discuții și oferă o relaxare rapidă înainte de repetițiile de adaptare la spațiu. Eu, oricum, prefer marea în dauna muntelui, pentru că nu îmi place să schiez. SEAS mi se pare că oferă un context unic în „plaja” festivalurilor din țară, mai ales pentru că publicul este format și din oameni care, întâmplător, se află în Constanța sau sunt aici în vacanță. Astfel, spectacolul ajunge la un public care altfel nu ar fi avut cum să îl vadă sau care nu merge prea des la teatru. Din aceste considerente, mi se pare un festival important.

–        Te-am văzut în mai multe spectacole semnate de Răzvan Mazilu – „Opera de trei parale”, “Familia Addams”, “Goi Pușcă”. Cum este să lucrezi cu Răzvan Mazilu, care e cunoscut ca un perfectionist. Apar și momente de tensiune, ciocniri de păreri?

–        Este o experiență deloc sterilă, dar este genul de colaborare pe care o cauți ca actor. Răzvan este foarte precis și riguros — nici nu ar putea fi altfel, dacă te uiți la spectacolele lui, extrem de complexe. Îți conturează foarte clar limitele personajului, iar pe mine asta mă ajută să fiu creativ. Că uneori e prea meticulos sau perfecționist, sigur, se poate spune, dar știi că lucrezi la un spectacol important și îi ierți asta. Doar asta vrem cu toții, nu? Să știi că lucrezi la un spectacol important, să simți presiunea, să nu îți fie ușor și să simți că progresezi.

–        Cum a fost să lucrezi la rolul Beineke din Familia Addams, să fi normal într-un colectiv de ciudați? Ai avut cumva surpriza să constați că există și asemănări cu viața cotidiană, deși nu ar fi ceva chiar… normal?

–        Da, se spune despre Lucas Beineke că e un băiat „normal”, de care se îndrăgostește Wednesday. Problema e că normalitatea nu e un concept ușor de jucat; e prea general exprimat. Așa că am avut ideea să merg mai degrabă pe pista fricii personajului Lucas, în contrast cu curajul și asumarea celor din familia Addams, mai degrabă decât pe cea a normalității și anormalității celor două familii. Sigur, există anumite asemănări între mine și personaj: amândurora ne este frică — lui Lucas de a fugi de acasă, mie de a schia.

–        Ai o imagine de băiat cuminte, timid chiar. Este doar un “aer”? Timiditatea unui actor, dacă există, este o piedică sau poate fi, cumva, transformată în potențial creativ?

–        Cum, nu am o imagine de bad-boy?! Glumesc. Timiditatea nu cred că e o piedică, așa cum nici teribilismul excesiv nu e neapărat un atu. Oamenii care devin actori sunt foarte diferiți între ei, fiecare încercând să își găsească propria metodă, care să i se potrivească. Eu sunt un actor mai cerebral, dar îmi place asta și nu consider că e vreo piedică. Deci, cerebrali de pretutindeni, uniți-vă și dați la actorie fără frică!

–        Când ai știut că drumul tău este cel al teatrului, că locul tău este pe scenă?

–        Plecăm de la presupunerea că știu?! Glumesc din nou. Nu a fost un moment revelator pentru mine. Pur și simplu nu avea sens să încerc altceva atunci când a trebuit să dau la facultate.

– Ce face Dan Pughineanu când se relaxează, când scena e departe și are un timp numai pentru el?

–        Încerc să fac sport, să mă mențin curios, să văd spectacole, filme și să citesc cât mai mult și divers. Am și o latură… frivolă de microbist, care s-a accentuat în ultima vreme. Sigur, nu schiez, stați liniștiți!

–        Un actor trăiește numai profesional pe scenă sau este și o trăire personală? Actorul poate juca intrând în rol și detașându-se complet de emoțiile personale?

–        Înțeleg și recunosc fascinația spectatorilor față de actori în general și față de „transpunerea” lor în special, pentru că am simțit-o și eu de multe ori. Realitatea din teren este, însă, uneori chiar mai plictisitoare decât schiatul. Cel puțin, contextele în care am fost eu până acum au semănat mai degrabă cu orele de matematică decât cu sesiuni de psihoterapie. Și cum ar fi putut fi altfel, dacă un spectacol trebuie jucat de mai multe ori? Paradoxal însă, asta nu înseamnă că e mai puțin adevărat. Sau mai puțin onest. Cred că și publicul are rolul său, care face ca ceea ce se întâmplă pe scenă să fie „pe bune”, nu doar actorii.

–        Există un rol care ți-a schimbat în mod esențial perspectiva asupra meseriei?

–        Am avut norocul să joc multe roluri importante, fiecare dintre ele schimbându-mă în moduri diferite. Nu vreau să evit răspunsul, dar e greu să aleg unul singur. Cred că felul în care privim meseria se schimbă constant — sau cel puțin așa ar trebui să fie.

–        Copil fiind, care erau marii actori români care te fascinau; ai avut/ mai ai un model în teatru?

–        Îmi plăcea foarte mult Toma Caragiu, deși nu înțelegeam multe dintre referințele din sketch-urile cu el. Chiar și acum mai citez astfel de referințe împreună cu colegii de la teatru. Apoi, cred că pentru majoritatea colegilor mei de facultate, profesorul nostru, domnul Miklós Bacs, a rămas un model datorită dragostei lui pentru teatru, pe care a încercat să ne-o insufle și nouă.

–        Este cinematografia o tentație pentru tine?

–        Da, normal că este, pentru că sunt alte fațete ale aceleiași meserii. Se folosesc alte mijloace, tehnica devine mai importantă. Deci da, clar că m-ar interesa.

–        Ai un rol pe care dorești să-l joci, un rol mare proiectat la plan în viitor?

–        Când eram în facultate, credeam că progresul meu ca actor depinde de jucatul unor roluri anume, „de referință”. Acum nu mai pot spune că mai cred asta; fiecare proiect din care am făcut parte m-a modelat în felul său. Sigur, ajută și faptul că nu poți să-ți alegi neapărat proiectele ca actor, la fel cum poți alege să nu-ți riști viața pe o pârtie de schi. Cred că asta e, de fapt, mai important: să fii sănătos, să te păstrezi atent și curios și, cu siguranță, vei găsi ceva relevant în fiecare rol.