„Cine l-a ucis pe tata”, operație pe conștiință, fără anestezie

Sunt zile în care ți se oferă câte un dar și îl iei, bucurându-te de el mai mult decât ai fi făcut-o dacă ți-l doreai și îl așteptai, fără să te întrebi cât de mult l-ai meritat sau ce ai făcut bun ca să vină vreo răsplată.
Un astfel de dar primit a fost, pentru mine, piesa de teatru „Cine l-a ucis pe tata” (din programul SEAS 2025, al Teatrului de Stat Constanța), care m-a hrănit cu cel mai puternic combustibil existent – emoție pură, emoția actului artistic care doare atât de frumos încât atinge grația sublimă.
Dar, probabil, e necesar să corectez: în opinia mea, „Cine l-a ucis pe tata” nu este o piesă de teatru, nu e un spectacol la care te destinzi, ci experiența unui act artistic, în teatru, la care nu asiști, ci ești prezent prin încleștare, printr-o îmbrățișare care-ți strivește inima cu o tandrețe ucigătoare și îți face mintea să lăcrimeze atât de încet, încât dă senzația de abur produs din combinația de prea-mult și deodată.

La piesa prezentată de Teatrul METROPOLIS București, (dramatizare de Mihaela Michailov), ieșită din mâinile de vrăjitor ale regizorului Andrei Măjeri (premiat UNITER pentru cea mai bună regie), publicul nu stă în scaun să vizioneze, ci este luat de umeri și zgâlțâit continuu o oră și 35 de minute; i se trece luciul lamei pe încheietura gândului, hemoragia de stări și revelații stagnează în inimă și de acolo se drenează difuz în lacrimi trecute de pe o parte pe alta a ochiului. Trăirile tale, traumele, căderile, ratările, iluziile – multe dintre ele se întâlnesc față în față cu cele ale personajelor din fața ta. Se întâlnesc și se confruntă, se face schimb cumva, așa cum făceam la orele de desen când învățam pictura difuză: cu jumătate de foaie pictată, apoi strânsă și imprimată în alt model pe jumătatea albă.

„Cine l-a ucis pe tata” –  un un titlu ce răsună ca o întrebare rămasă în gât, un ecou grav și dureros, care nu caută un răspuns punctual, ci aruncă un sânge rece pe rana caldă și deschisă a unui conflict de generații, a unui tablou social de context care a ieșit din pânză și ajunge în contemporan.
Piesa, după romanul lui Édouard Louis, ne aruncă brusc în prăpastia relației tulburi dintre un fiu și tatăl său, o lume în care masculinitatea toxică se confundă cu rușinea („râde tot satul”) și violența tacită a proletariatului care suferă în tăcere. Această relație este un dans brutal și totodată fragil între neputință, lipsă de comunicare și o neînțelegere care sfâșie ceea ce ar trebui să apropie.

Fiecare replică, fiecare gest, fiecare tăcere a fost încărcată cu o greutate aproape palpabilă. Publicul a fost martorul unei intensități care nu a slăbit nici măcar o clipă. Nu a fost nevoie de niciun artificiu, tensiunea nu s-a rupt nicio secundă, toți cei prezenți au trecut în acel univers fragmentat, unde trauma și compasiunea se confundă, iar apartenența la o comunitate devine, simultan, un refugiu și o condamnare.
Când cortina imaginară cade și luminile se sting, rămâi cu un gând greu, o neliniște care nu te lasă să respiri ușor: ceea ce ai văzut pe scenă nu e o poveste izolată, adusă din alt timp sau altă lume, ci una dintre fețele unei oglinzi sparte, în care ne regăsim cu toții, cu ochii plini de praf, cu sufletul tulburat și, poate, cu senzația tot mai furnicătoare că facem parte dintr-un joc și nu știm al cui este jocul.
În subiectul piesei, dezagregarea personajului „tatăl” — și, odată cu el, a demnității umane — începe undeva în anii lui Jacques Chirac și nu s-a oprit nici în epoca lui Emmanuel Macron, când legi cu parfum de „modernitate” și „reformă” nu sunt decât unelte brutale de zdrobire lentă a celor slabi, ai nimănui.
În colțurile uitate ale lumii, acolo unde munca istovitoare, lipsa oricărei perspective și povara rușinii se împletesc într-o moarte lentă, legile „antisociale” nu sunt decât verdicte nemiloase, rostite solemn în numele unui progres fără chip. Iar speranța? Doar o umbră palidă, un ecou stins, rătăcind spre o lume care nu te recunoaște.

Regizorul Andrei Măjeri ne oferă o distribuție 100% masculină, care întărește ideea unei familii și a unei societăți în care bărbatul poartă pe umeri atât povara unui destin sumbru, cât și stigmatul propriei condiții. Actorii — tineri, dar cu o maturitate scenică surprinzătoare — dau viață nu unor simple roluri, ci unor ființe pline de cicatrici invizibile, trupuri marcate de lupta cu propria identitate și cu lumea care îi împinge spre marginile existenței.
Distribuția, care îi include pe actorii Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Tiberius Zavelea, Iustin Danalache și Vlad Ionuț Popescu, este exclusiv masculină, dar acest lucru aduce, prelucrat extrem de ingenios, un plus de feminitate – uneori subtilă, alteori orbitoare – care suplinește orice necesitate de prezență feminină directă, transformând lipsa în prezența ideal necesară.

Actorii au avut interpretări complexe, au jucat scenic pe mai multe planuri, într-o arhitectură regizorală perfectă: au interpretat, au dansat, au cântat – totul la modul impecabil. Au trecut fiecare prin personajul principal, prin diferite vârste și stări, împrumutându-și gândurile și energiile.
De neuitat, absolut memorabile, rămân atât momentul coregrafic al dansului cu paharele de apă, cât și coborârea fustei de volane roz, dedicată primadonelor, ce adună toate reflectoarele.
„Cine l-a ucis pe tata” este o piesă de teatru jucată direct pe retină, punând o întrebare la care nu trebuie dat răspuns, pentru a nu ajunge prea departe de locul în care îți dorești să te afli. Oricare dintre noi este posibil să fi ucis pe cineva, într-un mod sau altul, într-un moment sau altul, mai mult sau mai puțin implicat, direct sau prin ricoșeu, chiar dacă nu i-a rămas, pe mâini, sânge. Dar, mult mai sigur, toți împreună avem capacitatea de a-i ucide pe alții — oameni pierduți de ei înșiși, generații, categorii sociale — prin lipsă de reacție, prin absența empatiei, printr-o demnitate atent dozată, printr-o umanitate mutilată, domesticită, redusă la un gest decorativ, incapabilă să mai atingă, să mai salveze.