Teatrul Excelsior București a venit la Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului (SEAS) 2024 cu două spectacole dedicate tinerilor și problemelor întâlnite de aceștia în lumea din ei și în lumea din jurul lor.
„Punk Rock” – spre nord, fără busolă
Este un spectacol provocator, vibrant, visceral și profund tulburător. Vorbește despre perioada critică a vieții, aceea când limitele dintre a răsturna lumea și a te distruge pe tine însuți par a fi imperceptibile. Se centrează pe acea clipă în care cruzimea și delicatețea par să crească din aceeași rădăcină.
„Adolescența reprezintă momentul definitoriu în existența fiecărei persoane,” afirmă Vlad Cristache, regizorul spectacolului.
„Punk Rock” e un spectacol departe de a fi confortabil, unul ce îmbină duritatea cu sensibilitatea într-un mod inedit, fiind plin de o poezie a brutalității pe care ochiul regizorului o exploatează din plin. Vlad Cristache transformă echipa de actori de la Excelsior într-o trupă rock, care interpretează live, iar muzica lor este frământată de toate revoltele și negurile subconștientului comun, căutând drumul către lumina salvatoare sau măcar către un refugiu. Emoțiile asfixiante, traumele, neliniștile, anxietățile, temerile nenumărate, căutările în cerc, sentimentul de rătăcire și furia cu sau fără vreo țintă sunt ascunse și dezvăluite prin muzica unor tineri care, atunci când nu mai au la îndemână cuvinte, își iau instrumentele și cântă.
Vlad Cristache a lucrat cu o echipă excelentă de actori tineri, care i-au permis să îi transforme într-o trupă rock: toți au învățat să cânte la voce, dar și la bass, chitară și tobe, anume pentru acest spectacol. Este precum un film în care fiecare scenă se încheie cu o melodie punk rock; o rolă de cadre ce cad în cascadă de replici și tăcere și fiara dezlănțuită a muzicii.
Remarcabil, după cum mărturisește regizorul, înainte de pregătirea spectacolului, niciunul dintre actorii distribuției nu știa să cânte la vreun instrument și, într-un interval de trei luni, au învățat toți chitară, bass și tobe, suficient pentru a susține șapte piese în cadrul piesei, cu un playlist în care se găsesc titluri semnate de Iggy Pop și The Stooges, Joy Division, Dead Kennedys, Buzzcocks.
Spectacolul se oferă din primele scene cu o formulare regizorală proprie imprimată gradat pe tiparul clasic Punk: anti-norme sociale, anti-profesori, anti-părinți, anti-orice ce limitează exprimarea liberului arbitru. În prim-plan, ca axă a acțiunii, este nevoia acută de libertate pe care adolescenții o trăiesc și de aici sunt declanșate întrebările formulate, insinuate sau proiectate indirect: oare unde este trasată limita dincolo de care nu poți trece în încercarea de a fi cu adevărat liber, oare curajul sau disperarea sunt suficiente pentru a-ți asigura evadarea din constrângerile între care te fixează regulile dictate de societate? Piesa vede perspectiva precum o oglindă cu două fețe, fiind, în părți egale, punk și anti-punk.
Autorul spectacolului este dramaturgul britanic Simon Stephens (prezentat în traducerea semnată de Bogdan Budeș), care și-a bazat textul pe experiența sa de profesor la Universitatea din Manchester, marcat fiind de tragedia din 1999, petrecută la Columbine, un liceu din Colorado, unde doi elevi de clasa a XII-a au împușcat mai mulți colegi și un profesor, apoi aceștia s-au sinucis în biblioteca școlii.
În „Punk Rock”, tinerii provin din Stockport, un mic orășel din Manchester. Povestea este încadrată pe fundalul cenușiu al unei localități mici, în care totul este plictisitor și fără perspectivă, un loc pe care abia aștepți să-l lași în urmă. Tinerii își caută puncte de stabilitate, încercând să înțeleagă ce vor de la viață și cum să facă față sistemului, într-un context în care adulții lipsesc sau pare că nu reușesc o comunicare directă și onestă.
În piesă, nenorocirea cade ca un trăsnet, izbește și anulează vieți în fracțiune de secundă. Agresiunea se autodetonează și ia forma dezastrului în mod șocant. Furie întoarsă în sine, o lume care pare că nu are un loc pentru tine, o armă. S-ar putea înțelege că absența armei ar îndepărta finalul, respectiv tragedia.
Referitor la acest aspect, chiar dacă în România nu s-au înregistrat cazuri extreme și nu există pistoale în școli, asta nu înseamnă că nu există violență. Fenomenul de bullying este prezent la modul alarmant în România. Conform datelor Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE, 2018), țara noastră se află, în graficele european, cu cel mai ridicat nivel de bullying sistematic, adică hărțuirea în diferite forme a copiilor în școli. Conform datelor centralizate la Organizația Mondială a Sănătății, România ocupă locul 3 în Europa în ceea ce privește bullyingul școlar.
În distribuție i-am găsit pe Ioana Niculae, Ana Udroiu, Teo Dincă, Alex Călin, Alex Popa, Matei Arvunescu și Dan Pughineanu, cei șapte actori care interpretează personajele variate ale piesei, elevi de 16, 17 ani: fata nouă în școală, băiatul atrăgător și cool, geniul tăcut și mereu agresat de bully-ul grupului – un individ cu propriile probleme, prietena agresorului sau junele cam ciudat ori fata mereu veselă și sprințară, dar care nu ezită să-și exprime punctul de vedere în fața nedreptății la care, dacă nu ar avea reacție, s-ar considera complice.
Dan Pughineanu, ca întotdeauna, excepțional
William, interpretat de Dan Pughineanu, este cel mai profund dintre personaje, un amestec subtil de tristețe, traumă și disperare, ascuns sub dorința de a fi acceptat și iubit pentru cine este cu adevărat. Ca adolescent de 16 ani, el își creează propriile lumi, unde echilibrul psihicului său se destramă treptat. Pare un tânăr sensibil, introvertit, capabil să genereze empatie în jurul său, dovedește inteligență și dorința de a depăși limitările impuse de vârstă, exprimă nevoia de a oferi iubire, alături de o anxietate constantă legată de lipsa afecțiunii. În interiorul său se dezlănțuie un tumult de forțe, vise care se conturează și se prăbușesc, speranțe fragile și violență greu stăpânită. Privirile și zâmbetul lui Dan Pughineanu trădează o acumulare cu potențial exploziv, iar încercarea sa de înfrânare a propriilor demoni te face să crezi că o intervenție atentă ar putea restabili armonia și direcția potrivită. Condiția sa nu este a unui condamnat, dacă nu ar fi fost lipsit de iubire, dacă nu ar fi fost singur, atunci drumul său găsea o traiectorie cu totul diferită…
Bennett, personajul interpretat excelent de Matei Arvunescu, este tânărul violent care nu poate trăi fără să facă bullying. În sala de clasă, în bibliotecă, în fiecare clipă din viața sa. Și care se confruntă cu toți cei din jurul să, cu propriile gânduri, se confruntă chiar și cu propria sexualitate, refuzând, reprimând, încercând să supraviețuiască în timp ce crede că deține controlul rănindu-i pe cei din jur.
Ca opinie personală, cred că „Punk Rock” este un spectacol care urlă întrebări și își are răspunsurile în tineri. Sângerează ca o rană proaspătă, este dur, dar în același timp e ambalat distractiv, este ritmat astfel încât ține spectatorul permanent conectat și, deloc de neglijat, se bazează pe textul unuia dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani.
Dintre toate spectacolele oferite de SEAS 2024, pentru mine, „Punk Rock” este paharul cu apă rece primit de public direct în față, din partea unei trupe de actori tineri, printre cei mai buni din țară, o demonstrație-semnal de alarmă a Teatrului Excelsior din București.
“Două ore cu pauză” – Școala de astăzi proiectează societatea de mâine
Spectacolul „Două ore cu pauză”, prezentat de Teatrul Excelsior duminică (26 august a.c.), reprezintă o experimentare formulată în termenii nonconformismului a peisajul teatral contemporan românesc, sub semnătura Gianinei Cărbunariu, una dintre cele mai importante figuri ale dramaturgiei și regiei de astăzi. Așa cum sugerează și titlul, durata reprezentației reflectă exact timpul anunțat, însă această precizie temporală este doar un pretext, un interval pentru derularea unui spectacol de teatru de tip șantier, un exercițiu artistic ce combină deconstrucția formală cu o analiză ascuțită a suferințelor din învățământul românesc, un discurs artistic pornit de la Domnul Trandafir al lui Mihail Sadoveanu și aterizat accidentat până în zilele noastre.
Construit pe ceea ce s-a dorit a fi o bază documentară alcătuită cu participare multiplă și voluntară, spectacolul aduce în prim-plan tensiuni și dezbateri despre puterea în educație, dar și în teatru, cu accente asupra dinamicii dintre profesori, elevi, părinți și instituții. Încă de la început, atmosfera este provocatoare: actorul (un minunat, turbulent, ușor nevrotic și fermecător István Téglás) care interpretează rolul profesorului ce predă „Domnul Trandafir” rupe brusc iluzia personajului, exprimând îndoieli cu privire la siguranța și structura spectacolului, generând astfel o reflecție asupra distanței dintre teatru și realitatea cotidiană a publicului.
În „Două ore cu pauză”, școala urcă pe scenă și scena intră în clasa de curs. Obiectivul este dirijat pe condiția profesorilor, pe modul în care profesia lor primește sau nu respectul cuvenit, pe problemele de zi cu zi ale acestora și modul în care ele se transmit în calitatea actului de învățământ.
Personal, aș fi văzut potrivit ca spectacolul, aplecat aproape în totalitate spre probleme școlii românești din perspectiva profesorilor, să conțină și o parte rezervată perspectivei elevilor. Despre problemele tinerilor s-a vorbit, puțin și subiectiv, prin gura profesorilor, aceștia neavând prilejului unei manifestări directe, colorate cu gândurile și vorbele lor. Dacă școala adună profesori și elevi, spectacolul a adus în fața publicului profesorii, în contrabalans fiind prezentați indirect elevi, în special în ipostazele lor mai puțin lăudabile (cum ar fi limitații intelectual de la liceele tehnologice) ori cazul de agresiune verbală asupra profesoarei.
În mai multe cadre ale spectacolului, profesorii au fost văzuți ca victime ale sistemului politic, ale societății, ale anumitor elevi și chiar părinți. Dar elevii, cei aflați la vârsta fragilității și a curajului inconștient, a crizelor adolescentine în care au toate drumurile amestecate sub pașii tremurați, a angoaselor ce zidesc fără vreun anestezic copilul în adult… ei nu au avut prilejul de a se pretinde victima cuiva, în vreun moment dedicat.
Salturi sigure din personaj în personaj
În timp ce, secvențial, actorii ies din personaje și, în alte momente, tipurile de personaje schimbă actorii, spectatorii sunt indirect incluși în acest dialog, devenind martori și participanți la dezbaterile despre educație și puterea simbolică a teatrului. Actorii evoluează cu naturalețe, menținând un echilibru complex între identitatea lor ca personaje și ca performeri, schimbând cu lejeritate rolurile și registrele. Această dualitate este esențială în acest tip de spectacol, unde se joacă permanent cu granițele dintre personaje și identitățile reale ale actorilor, care se transformă și ei în „personaje” în discuția despre teatru, negociindu-și continuu rolurile și aportul la poveste.
Actori în sală, spectatori pe scenă
Spațiul de joc nu se limitează la scenă, ci se extinde în întreaga sală de spectacol, unde actorii sunt mereu prezenți. Acolo se desfășoară adevărata dezbatere asupra teatrului: se discută, se contrazic și se negociază perspective și idei, toate acestea în mijlocul publicului, care este inclus în mod subtil în procesul de reflecție, fără a fi implicat direct. Aceasta subliniază faptul că temele abordate, precum teatrul și educația, ne privesc pe toți și că fiecare dintre noi are o opinie despre ele. Însă, miza acestui spectacol nu se oprește aici. Deși nu este nici pe deplin convențional, nici complet neconvențional – căci utilizarea sălii de spectacol în acest mod nu este o noutate – spectacolul păstrează intenționat o aparență de neterminat, de lucrare în progres, sugerând că ar putea fi modificat sau revizuit în orice moment.
În „Două ore cu pauză”, scena și sala sunt un întreg, actorii stau între spectatori, se ivesc de la balcon, apar din cele mai neașteptate locuri și se așază, aparent, unde au chef. În partea a doua a reprezentației, o parte a publicului urcă pe scena, în timp ce unii actori își continua evoluția așezați pe locurile spectatorilor.
Distribuția, formată din Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Dobrotă, Andreea Hristu, Ioana Niculae, Alex Popa, István Téglás și Annemary Ziegler, reușește să impresioneze prin versatilitate și angajament, printr-un joc de-a jocul în care ei par să se surprindă atât între ei, cât și pe ei înșiși.
În loc de concluzie: „Două ore cu pauză” este un spectacol pe care nu poți să îl urmărești detașat, prins fiind în interiorul lui și devenind parte din ceea ce se petrece imediat lângă tine. Totodată, este o experiență pe care trebuie să o digeri și după ce crezi că ai consumat-o și este practic încheiată.
Din toată oferta de spectacole prezentate în edițiile SEAS de până acum, piesa Gianinei Cărbunariu este sălbăticiunea scăpată printre gratiile convenționalului, care te adulmecă și te învârte pe loc, zgâlțâindu-te zdravăn fără să te atingă…
![](https://ctnl.ro/wp-content/uploads/2023/08/POVESTILE-MARII-NEGRE.jpg")
