Teatru-feerie sau cum am văzut „Scripcarul pe acoperiș”, prin ochii lui Erwin Şimşensohn

Printre ultimele piese prezentate în Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului – 2024, s-a aflat ‘Scripcarul pe acoperiș”, prezentat pe 5 septembrie a.c, la Casa de Cultură a Sindicatelor, pus în scenă de Teatrul Municipal „Csíki Játékszín” din Miercurea Ciuc sub regia lui Erwin Şimşensohn.

Musical-ul în două acte „Scripcarul pe acoperiș” – scris de Joseph Stein, cu Sheldon Harnick, autorul versurilor cântecelor și Jerry Bock, autorul muzicii – este o poveste tragi-comică țesută în jurul lui „Tevye der milkhiker”, spectacol devenit clasic datorită numeroaselor montări avute pe scenele din întreaga lume. Printr-o punere în scenă remarcabilă, una dintre cele mai iubite producții din repertoriul de musical a fost adusă în fața publicului constănțean de o trupă de actori și muzicieni foarte talentați. Spectacolul a fost jucat în limba maghiară, dar a beneficiat de supratitrare în limba română.

Credința, pragul peste care nu trece nicio concesie
Adaptarea povestirii „Fiicele lui Tevye” de Sholom Aleichem aduce în prim-plan nu doar o poveste despre o mică comunitate evreiască din Rusia țaristă, ci și invitația la reflecție asupra valorilor esențiale care ne definesc ca oameni: familie, tradiție, iubire și lupta continuă pentru supraviețuire.
Acțiunea piesei se desfășoară într-o mică așezare imaginară numită Anatevka, localizată undeva în Ucraina, la începutul secolului XX, într-o perioadă tulburată de schimbări sociale și tensiuni istorice. Tevye, protagonistul principal, este un lăptar simplu, devotat credințelor și tradițiilor sale evreiești, care se confruntă cu dilemele vremii: presiunea modernizării și confruntarea dintre generații. Fiicele sale ajunse la vârsta măritișului își doresc să se căsătorească din iubire, în timp ce tradiția acelui timp cerea ca mariajul să fie aranjat de părinți. Povestea devine astfel un tablou al tensiunilor dintre nou și vechi, dintre dorința de schimbare și încercarea de a păstra neatinse valorile tradiționale.
Cele trei fiice ale lui Tevye – Tzeitel, Hodel și Hava – încalcă regulile stricte ale comunității evreiești, căsătorindu-se din dragoste, fiecare în felul său. Căsătoria fiicei celei mari, Tzeitel, cu un tânăr sărac dar iubit, în defavoarea unui pretendent bogat dar bătrân, simbolizează prima fisură în rigiditatea tradiției. Hodel, își urmează alesul, un idealist revoluționar, până în îndepărtata Siberie, în timp ce Hava îndrăznește să se căsătorească pe ascuns cu un bărbat de altă religie, un creștin rus, lucru care îl face pe tatăl său să o considere „moartă”, el neputând suporta lovitura care nu izbește numai în tradiție, ci chiar în esența identității lui religioase.

De vorbă cu Dumnezeu
Spectacolul îmbină în mod inteligent umorul fin și autoironia cu momentele de profundă reflecție asupra vieții. Dialogurile purtate de Tevye cu Dumnezeu – puncte cheie ale spectacolului – sunt deosebit de savuroase și dau măsura înțelepciunii și suferințelor acumulate de-a lungul istoriei evreilor.
„Știu, Doamne, că noi suntem poporul Tău ales, dar, uneori, nu ai putea alege și pe altcineva?” întreabă lăptarul, apăsat de greutățile adunate necontenit pe umerii săi obosiți.

Fiecare detaliu, potrivit perfect
Regia lui Erwin Șimșensohn pune în lumină nu doar conflictul dintre vechi și nou, ci și zestrea emoțională a personajelor. Sub îndrumarea sa, actorii oferă interpretări pline de prospețimea firescului, vibrante, creând un aliaj strălucitor din muzică, dans și interpretare dramatică. Fiecare detaliu al spectacolului contribuie la recrearea atmosferei autentice a epocii, de la costumele minuțios concepute de Carmencita Brojboiu, până la decorurile care reconstruiesc cu fidelitate lumea din Anatevka, cu casele simple, perdeluțele brodate atârnate pe pereți, ulițele prăfuite, gardurile puțin destrămate.
Muzica live, interpretată cu măiestrie de trupa de soliști care acompaniază fiecare moment muzical, adaugă o dimensiune suplimentară spectacolului, totul petrecându-se acolo și atunci. Melodiile vibrante, pline de emoție, ți se imprimă în memorie, redând perfect esența poveștii – o poveste care, deși aparține unei comunități restrânse, rezonează profund cu trăirile oricui a experimentat vreodată lupta, nemiloasă și totodată încărcată de suflul uriaș al speranței, pentru păstrarea identității și a valorilor în fața schimbărilor inevitabile ale vieții. Coregrafia semnată de Bodor Johanna este la rândul ei spectaculoasă, în special scenele de grup și dansurile bărbaților, care adaugă un plus de dinamism exploziv și o expresivitate aparte.

Actori de excepție, în registru interpretativ complet
În rolul lăptarului, strălucește Kányádi Szilárd, un actor a cărui căldură interpretativă umple întreaga scenă, alături de care o descoperim pe soția sa Golde, Márdirosz Ágnes, o femeie dedicată cu totul obligațiilor de familie, însă niciodată complet docilă. Lor li se alătură ceilalți actori care, fiecare, fără excepție, cântă și dansează impecabil (remarcabile fiind scena visului cu fantomele trecutului și scena dansului de la nuntă, cu sticlele pe cap), astfel încât atunci când îi privești, individual sau colectiv, îi percepi deopotrivă ca actori, dansatori sau soliști vocali.

Când Iubirea este numele celei mai puternice legături de pe Pământ
Există o scenă între lăptarul Tevye și soția sa Golde, în care acesta, stârnit de frenezia sentimentală a fiicelor sale, se oprește din ceea ce face și pentru prima dată se vede pus în situația de a se întreba și a o întreba pe nevasta sa dacă îl iubește. Încurcată, fâstâcită, femeia nu găsește imediat răspunsul la o întrebare venită din partea bărbatului său, la treizeci de ani de când s-au legat prin căsătorie, uniți fiind atunci de aranjamentul impus de tradiția în care sentimentele nu intrau în vreun calcul.
Căutând răspuns la întrebarea întoarsă insistent, soția lăptarului trece prin argumentele adunate în aproape o viață de om – enumerând cum ea îi spală hainele, cum ei dorm împreună împăcați, se sprijină unul pe altul cu devotament în orice greutate îi încearcă, au cinci copii de care se bucură sincer, își duc grija unul altuia și găsesc aceeași mulțumire în împlinirile din casa lor – apoi concluzionează că toate acestea la un loc nu pot fi altceva decât iubire. După treizeci de ani trăiți împreună, cei doi găsesc aceeași emoție atunci când dau un nume la ceea ce nu i-a legat dar cumva a apărut și i-a făcut parte a aceluiași întreg.
Pentru Tevye și Golde, iubirea lor nu s-a ivit din sentimente, nu a răsărit dintr-o palpitație de inimă, iubirea lor a fost construită în timp, la modul subtil și inconștient, prin gesturile mici, prin greutatea poverilor duse împreună.
„Trebuie că te iubesc” este răspunsul ei, părând și ea tulburată și surprinsă de constatare.

Speranța, steaua care arată mereu drumul cel bun
Una dintre trăsăturile memorabile ale piesei este reușita îmbinării dintre tragedie și comedie în cel mai armonios și natural mod. Chiar și în cele mai întunecate momente – cum este scena pogromului, care marchează exodul forțat al evreilor din sat – există o lumină clară de speranță și o credință neclintită în supraviețuire.
„Scripcarul pe acoperiș” este, de fapt, o poveste universală, despre oameni și comunități care, în fața adversității, aleg să-și păstreze tradițiile și valorile în care cred. Tevye, cu vioara sa simbolică, balansându-se pe acoperișul lumii, de unde îi și vorbește deseori lui Dumnezeu, reprezintă lupta continuă pentru echilibru într-o lume în permanentă mișcare și schimbare. Personajul său simbolizează rezistența omului simplu în fața marilor transformări ale istoriei, iar umorul său ironic și blând totodată este un mecanism de supraviețuire în fața sorții potrivnice.
Regizorul Erwin Șimșensohn a construit un spectacol viu, colorat, plin de sensibilitate, viziunea sa respectând mesajele originalului dar găsind totodată și corespondente în contemporan. Cu o echipă de actori efectiv minunată, cu o scenografie desprinsă parcă, la detaliu, din ilustrațiile unei povești vechi, având în fundalul scenei, ascuns parțial de decor, un grup de instrumentiști (o mică orchestră, de fapt) ce a asigurat admirabil fundalul sonor, piesa „Scripcarul pe acoperiș” a transformat scena Casei de Cultură din Constanța, pentru aproape trei ore, într-una din marile scene ale lumii.

Musicalul, o perlă rară a scenei românești
În concluzie, „Scripcarul pe acoperiș” reușește să fie mai mult decât un simplu musical: este o poezie teatrală vibrantă, o poveste despre nesfârșita dragoste de viață, despre puterea familiei și a tradiției, într-o lume aflată mereu în schimbare. Drama este oferită cu o frumusețe aparte care îmbracă tristețea în culorile dulci ale emoției, o abordare prin care este extrasă din suferință candoarea umanității ce se poate salva pe ea însăși, lumea întreagă, oricât de adânc al fi hăul pe marginea căruia stă.
Reprezentația Teatrului „Csíki Játékszín” reconfirmă importanța și relevanța acestui gen de spectacol (atât de frumos și atât de rar) în peisajul teatral românesc, oferind publicului o experiență artistică realmente de neuitat.
Pentru musicalul „Scripcarul pe acoperiș”, aplauzele au curs cu entuziasm, insistent, chemând în mod repetat actorii, înapoi, pe scenă.
La final de stagiune estivală, dintr-un an cu multe și variate spectacole bune, „Scripcarul pe acoperiș” este, în opinie personală, acel musical pe care nu poți –  și oricum nu vrei – să îl uiți, o poezie de spectacol, la propriu.