SIMPOZION la Constanța: Trei secole de de la sfințirea bisericii Mănăstirii Văcărești

Mănăstirea Văcăreștii Noi din Constanța organizează sâmbătă, 7 septembrie 2024, simpozionul național „Mănăstirea Văcărești: așezământ cultural de sinteză, între drama trecutului și renașterea de astăzi”. Evenimentul de ținută academică marchează 300 de ani de la sfințirea bisericii Mănăstirii Văcărești (24 septembrie 1724) și își propune articularea unei radiografii actuale a istoriei și a importanței edificiului religios în conștiința românească, sub nota recuperării acelui dens și unic patrimoniu spiritual și cultural pe care l-a reprezentat.

„Poporul român, în istoria existenței sale, a demonstrat un articulat simț de revendicare de sine. Indiferent de circumstanțele istorico-politice și ideologiile ateizante care au atentat la integritatea și demnitatea spiritului creștinesc, identitatea românească a probat forța continuității și a regenerării: tragicul a fost convertit în noi dimensiuni de edificare, suferința a fost transfigurată în bucuria sfințeniei, iar tendințele fragmentării și relativizării comuniste au creat noi premise ale reîntregirii de neam. Mănăstirea Văcărești, în ciuda distrugerii ei de către regimul comunist, a stat constant ca mărturie peste veacuri a acestei sinteze românești, o sinteză care unifică conștiința de neam, spiritualitatea creștină, arta religioasă și energia renașterii. Astăzi, la trei secole de la sfințirea bisericii Mănăstirii Văcărești, memoria edificiului bucureștean se articulează concret în construcția avansată a Mănăstirii Văcăreștii Noi, în același tipar arhitectural genuin”, a precizat Părintele Justin Dănilă, starețul Mănăstirii Văcăreștii Noi și organizatorul evenimentului.

Lucrările simpozionului vor fi deschise de alocuțiunea domnului Acad. Ioan-Aurel Pop – Președintele Academiei Române și de prezentarea plenară a domnului Acad. Mircea Dumitru – Vicepreședintele Academiei Române, iar în cadrul secțiunilor simpozionului vor prezenta comunicări științifice profesori și cercetători de la prestigioase centre universitare și de cercetare din țară: Prof. univ. dr. Dan Mohanu – Universitatea Naţională de Arte din București, Dr. Beatrice Todireanu – Ministerul Culturii, Dr. Andreea Badea – Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, Prof. univ. dr. arh. Sorin Vasilescu – Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, Dr. arh. Dan D. Ionescu – Institutul Naţional al Patrimoniului, București, Dr. arh. Radu Alina – Biroul de arhitectură RAM ART CONSTRUCT, Dr. Laura Cornea – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Conf. univ. dr. habil. Florin Leontin Abraham – Institutul pentru Studiul Totalitarismului, Academia Română, Antonie Popescu – Baroul București, Prof. univ. dr. Nicu Gavriluţă – Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Prof. univ. dr. Viorel Vizureanu – Universitatea din București, Lect. univ. dr. Laurenţiu Gheorghe – Universitatea din București, Pr. dr. Ștefan Mindea – medic neurochirurg, Clinica ANSI și Protos. dr. Justin Dănilă – Mănăstirea Văcăreștii Noi.

Frânturi de istorie din tragicul destin al Mănăstirii Văcărești

Mănăstirea Văcărești a fost cea mai mare ctitorie domnească din secolul al XVIII-lea, dar, în primul rând, culmea stilului arhitectural dezvoltat timp de circa patru secole în Țara Românească. Arhitectul George Matei a numit-o „testamentul artei tradiționale” românești.
Ansamblul de la Văcărești a început să fie ridicat din anul 1716 și apoi între 1719-1722/1724 din porunca lui Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Țara Românească, fiind finalizat între anii 1732-1736/1739 de fiul acestuia, Constantin Mavrocordat. Cu o suprafață de 18.000 mp, principalele construcții ale Mănăstirii Văcărești datau sau au fost inițiate din perioada lui Nicolae Mavrocordat: incinta mare cu biserica, casa domnească (arhondaricul), stăreția, chiliile, cuhniile și turnul-clopotniță de pe latura de vest.

Cu toate vicisitudinile epocii fanariote, așezământul de la Văcărești și-a păstrat măreția, chiar dacă, mai ales la începutul secolului al XIX-lea, este afectat de ocupațiile militare rusești sau otomane, dar în special de cutremurele din 1802 și 1838, când se produc avarii grave, în special la biserică și casa domnească. Clădirile mănăstirii trec în proprietatea statului, în 1865, și sunt amenajate ca închisoare a orașului București, fără să mai revină niciodată la menirea lor inițială, cea religioasă și culturală, acesta fiind începutul sfârșitului pentru fosta ctitorie a Mavrocordaților. Treptat, aspectul inițial al Mănăstirii Văcărești a fost grav mutilat de construcții parazitare realizate pentru funcționarea închisorii, fără să se țină seama vreodată de valoarea de monument de arhitectură a acesteia.

Pentru câțiva ani, în perioada anilor 70, părea că destinul i-a surâs și că vremurile de glorie vor fi întoarse. În 23 februarie 1977, a fost avizat cu calificativul „excepțional” un proiect de restaurare a Mănăstirii Văcărești, șef de proiect arh. Niels Auner, apreciat unanim că pentru prima dată propune „ceva coerent și logic”. Dar, nu a fost să fie. În foarte scurt timp, cutremurul din 4 martie 1977 a accentuat avariile construcțiilor mănăstirii, afectând în special biserica domnească. Odată cu desființarea la 1 decembrie 1977 a Direcției Monumentelor Istorice, proiectul a devenit o amintire, iar lucrările de restaurare ale mănăstirii au început să treneze, intrând într-o perioadă de incertitudine, cu suspendări și reluări în câteva rânduri, până când vor fi oprite definitiv.

Istoria Mănăstirii Văcăreşti avea să se încheie brutal, după vizitarea de către Nicolae Ceauşescu, la 2 decembrie 1984, a zonei din apropierea Dâmboviţei vizată pentru sistematizare.

”Pe 2 decembrie, 1984, au venit Nicolae şi Elena Ceauşescu, însoţiţi de Patriarhul Iustin. Le-am vorbit despre importanţa istorică şi artistică a locului. Nicolae Ceuşescu asculta fără să pună vreo întrebare.
Ea era total absentă. Eu insistam pe faptul că mai e puţin până la terminarea lucrărilor de reastaurare şi că va fi cel mai mare muzeu de artă religioasă. La un moment dat îl aud pe Ceauşescu spunându-i patriarhului:Uite, părinte, aveţi toate condiţiile să faceţi aici Institutul Teologic pentru care aveţi bani de la ONU. Suntem foarte săraci, a răspuns patriarhul. Terminaţi dumneavoastră restaurarea şi apoi îl luăm noi. Luaţi-l până nu mă răzgândesc, a zis Ceauşescu pe un ton foarte autoritar. La care Iustin a replicat: Faceţi cum vreţi, noi nu-l luăm acum!
Se temea ca Ceauşescu să nu dispună mutarea Patriarhiei la Văcăreşti. Enervată de toată această discuţie, Elena Ceauşescu a pornit spre ieşire, spunând ”Hai, dragă, nu vezi că nu ai cu cine să discuţi!” A doua zi, m-a sunat Pană: „Cebuc, strânge ce ai pe acolo, că am ordin să demolez întregul complex, inclusiv biserica, dacă în 2-3 săptămâni patriarhul nu poate fi convins să semneze actul de transfer către Patriarhie!“ a povestit pentru revista Historia, în 2013, criticul de artă Alexandru Cebuc, fost director al Muzeului Naţional de Artă al României.

În septembrie – noiembrie 1985 o echipă de profesori și studenți din cadrul Institutului de Arte Plastice, condusă de Dan Mohanu, Oliviu Boldura, Nicolae Sava și Constantin Blendea, în condiții deosebit de precare și sub o continuă presiune politică, salvează numai 120-140 mp (adică circa 5%) de pictură murală din cei 2.500 mp care acopereau la interior biserica domnească. Din pictura paraclisului nu s-a putut salva nimic. Cele câteva panouri de frescă recuperate de la Văcărești au fost risipite în diverse locuri, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Municipiului București – Casa Melic sau Institutul de Arte Plastice. Un timp, panouri de frescă sunt depozitate și într-un subsol al Casei Scânteii, unde a fost distrus practic în totalitate, datorită unei manevrări defectuoase, un fragment de circa 30 mp, cel mai mare recuperat, reprezentând „Adormirea Maicii Domnului”21.

Renașterea Mănăstirii Văcărești pe malul Canalului Dunăre – Marea Neagră

După căderea regimului comunist în decembrie 1989, a existat dorința unei renașteri a Mănăstirii Văcăreşti pe meleagurile dobrogene ale comunei Lumina.

Șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră adunase peste 18.000 de deţinuţi politici, puşi la o muncă extrem de grea chiar și pentru un om sănătos, deşi deţinuţii erau îmbolnăviţi de torturile din penitenciarele comuniste.
Deoarece comuniştii au ars documentele privitoare la victimele acestui şantier, numărul total al acestora poate fi doar estimat. Cu siguranță, însă, o parte dintre deţinuţii chinuiţi şi chiar ucişi la Canal în epoca 1949-1953 au trecut prin torturile de la Închisoarea Văcăreşti, unul dintre centrele de trafic penitenciar ale epocii.

„Indiferent de circumstanțele istorico-politice și ideologiile ateizante care au atentat la integritatea și demnitatea spiritului creștinesc, identitatea românească a probat forța continuității și a regenerării: tragicul a fost convertit în noi dimensiuni de edificare, suferința a fost transfigurată în bucuria sfințeniei, iar tendințele fragmentării și relativizării comuniste au creat noi premise ale reîntregirii de neam”, a spus Părintele stareț Justin Dănilă.

Surse: Revista Arhitectura, Historia.ro, Basilica.ro