Cetatea Tomis, scena potrivită pentru un posibil spectacol cu muritori, zei și flăcări de tragedii grecești, în semnătura care a marcat istoria mondială a teatrului cu “Trilogia Antică”

Regizor de teatru și de operă de talie mondială, scriitor, critic de teatru, profesor de artă teatrală la Columbia University School of Arts timp de aproape trei decenii, Andrei Șerban a fost prezent la Constanța, la începutul acestui an, pentru a pune în scenă, la Teatrul de Stat, spectacolul “A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare.
Andrei Șerban este una dintre acele personalități care, prin ceea ce semnifică numele lor și activitatea din spatele acestora, au devenit marcă de succes, instituție în sine, reper în evoluția istoriei artei teatrale, la nivel mondial.
Ascensiunea sa a scris cartea de vizită a unui succes predestinat, fiecare pas profesional proiectând în față drumul spre împlinirea unui dar primit, care trebuia împărțit cu o lume întreagă.
Dacă ne întoarcem în timp, vedem cum Andrei Șerban a debutat la Teatrul Nottara, cu piesa „Omul care s-a transformat în câine”, un spectacol atipic pentru acele vremuri, fiind prezentat cu scena goală, complet revoluționar, fiind întâia dată când actorii jucau în fața publicului, fără existența vreunui decor.
Un moment cheie a fost cel în care Andrei Şerban, ca tânăr regizor absolvent al Institutului de Teatru din Bucureşti, a participat la mai multe festivaluri studențești, printre care s-a numărat și cel de la Zagreb (1967), unde printre spectatori se afla Ellen Stewart, fondatoarea Teatrului „La Mama” din New York, care a fost impresionată de tânărul român într-atât încât i-a trimite acestuia o scrisoare prin care îl invita în America, propunându-i o bursă Ford. De aici, drumul tânărului regizor român a continuat ghidat de precizia unui instinct artistic monumental și de o febră creatoare ce transforma în revelație orice titlu digerat și apoi redat în manieră proprie.
Ajuns în țara tuturor posibilităților, Andrei Șerban a studiat un an cu Peter Brook la Centrul Internaţional de Cercetări Teatrale din Paris, apoi a urmat traseul afirmării pe scenele teatrele de prim rang din Statele Unite, precum American Repertory Theatre (Harvard), Public Theater (New York), Yale Repertory Theatre, Arena Stage (Washington DC) etc.
În mod firesc, a ajuns în scurt timp unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru şi operă din lume, cu o carieră remarcabilă în SUA şi Europa. A lucrat pe scene prestigioase (Metropolitan Opera, Comedia Franceză, Opera din Paris şi Viena, Covent Garden, Teatrul Naţional din Londra etc.).
Universități de prestigiu l-au primit cu brațele deschise pentru a fi profesorul venit să împărtășească studenților din experiența sa formidabilă – Yale School of Drama, Harvard University, Le Conservatoire de Paris, Stockholm Dramatic School, Theatre School of Tokyo, University of California din San Diego, Pittsburgh Theatre Institute and San Francisco State University, Carnegie-Mellon, Sarah Lawrence, A.R.T. Institute for Advanced Theatre Training Director al Oscar Hammerstein Centre for the Performing Arts at Columbia University – New York – sau Paris Conservatoire d”Art Dramatique.
După Revoluția din 1989, Andrei Șerban a revenit în România pentru a conduce, timp de trei ani, Teatrul Naţional din Bucureşti, perioadă în care a și pus în scenă, printre altele, „Trilogia antică”, montată iniţial la „La Mama”, cu un succes internaţional răsunător. El a rămas prezent în viaţa teatrală a ţării, chiar dacă nu a mai avut funcții care să-l lege de o instituție anume.
A fost şeful catedrei de actorie la Universitatea Columbia, a predat la diverse şcoli de teatru din lume, a primit numeroase premii şi distincţii, printre care „Obie”, „Mr. Abbott”, Elliot Norton for Sustained Excellence, Ordinul „Steaua României”, numeroase premii UNITER și lista poate continua.

Întâlnirea cu domnia sa, apropierea, cunoașterea, dialogul purtat timp de o oră mi-au demonstrat, încă o dată, că oamenii valoroși de calibru superior au capacitatea să-și atragă interlocutorul într-o altă dimensiune a înțelegerii și a modalității de înțelegere, la modul cel mai natural și gentil cu putință.
Într-un contemporan în care oamenii au coborât niveul de exigență și (prea) mulți au devenit consumatori aliniați în masă de calitate proastă, limitându-și propriile aspirații la confortul acceptării fără revoltă a amatorismului, a mediocrității și a stridenței care-și face loc singură, un spectacol realizat de Andrei Șerban vine și rearanjează valorile pe o scară a lor, dând publicului oportunitatea de a proba performanța și de a face diferențele care se impun de la sine.

La vârsta de aproape 81 de ani, cu o bandană de rock star legată în jurul frunții, Andrei Șerban are în privire acea lumină la care timpul nu ajunge, licăr de spirit viu cât viața însăși. Prezența sa este discretă și uriașă, deopotrivă, cucerește prin modestia caldă și simplitatea unui necondiționat firesc pe care numai oamenii mari cu adevărat le dețin, prin propriul fel de a fi.

– Cum ați ajuns sa faceți, la Constanța, “A douăsprezecea noapte”?
– M-a invitat Erwin Șimșenshon să fac un workshop, în vară, cu toți actorii teatrului, pe care eu nu îi cunoșteam dar despre care mi se spuseseră lucruri foarte bune, auzisem că este o trupă excelentă și plină de vitalitate. Workshop-ul mi-a adeverit că este așa și atunci m-am gândit că poate o piesă cu mulți tineri, o piesă foarte complexă și ambiguă, așa cum este “A douăsprezecea noapte” a lui Shakespeare, și care în mod special se potrivește pentru timpul nostru pe care-l trăim acum, este un pretext foarte bun pentru un spectacol. Și iată așa am ajuns să fiu în acest moment, aici.

– După cât timp ați revenit în Constanța, vizite în plan profesional, personal?
– Am mai venit în Constanța, turist, pe plajă, dar profesional nu, nu am avut nicio legătură aici.
Personal, mi-am făcut un obicei din a vizita Constanța pe data de 1 ianuarie, după Revelion, când vin cu soția mea și ne place foarte mult să ne plimbăm prin orașul lipsit de orice aglomerație, un oraș aerisit, calm. Recunosc că au fost și perioade în care ne întristasem de cum începusem să găsim orașul, neîngrijit, pe alocuri cu zone ce păreau minate. Însă îmi amintesc și de Constanța din copilărie, când veneam foarte des aici, cu părinții mei, și găseam un oraș minunat, un oraș plin de farmec, un loc extraordinar.

– Constanța anilor 70?
– Constanța anilor 60. Da… cu mult, mult timp în urmă. Îmi plăcea mult să vin aici în vizită. Poate și de aceea, am fost foarte fericit când a venit invitația să lucrez aici. Mi-aș fi dorit să lucrez vara, pentru că e mai plăcut să lucrezi afară, când se pot face repetiții pe plajă, dar nu a fost posibil.

– Nu a fost posibil acum, dar…
– Da, sper că poate, pe viitor – cine știe?! – să fiu din nou invitat la Constanța, pentru că îmi place foarte mult să lucrez cu acești actori pe care îi aveți aici. Aș vrea să fac un spectacol în ruinele cetății vechi; un spectacol grecesc, un spectacol de teatru antic, care cred că ar fi primit foarte bine la Constanța.
Este un loc bun de lucrat aici; în orașele de lângă mare, există o atmosferă aparte, un fel de vibrație aparte care leagă aerul cu pământul și marea, un magnetism care te ajută să creezi în teatru.

– Vorbind despre orașe, despre locuri, ca om ce trăiește în New York, spuneți-mi cum diferă America din anii 70, când ați ajuns prima dată acolo, de America de astăzi?
– Din păcate, America de acum este diametral opusă de cea pe care am găsit-o când am ajuns eu acolo. Eram un tânăr din România comunistă și ajunsesem într-o Americă în care totul era posibil, libertatea de exprimare făcea parte din Constituție; și acum încă face parte din Constituție, dar nu mai este libertate, este cenzură, au apărut forme de restricții și manifestări agresive care limitează și condiționează, cum este cenzura woke, extrema dreaptă, partidele politice care au început să se confrunte într-un mod devenit din ce în ce mai violent. Efectiv, a început să îți fie frică să vorbești liber.
Uite, ce ironie!, am fugit de comunism și după o jumătate de secol ne întoarcem la comunism, în țara democrației mondiale, care este America.

– Dacă ați fi din nou tânăr, ați pleca dintr-o Românie ca cea de acum, alegând o America precum cea de astăzi?
– Nu știu… Drept să spun, acum, în România este încă mai multă libertate decât există în America. Dar, din păcate, se cam înrăutățește situația și aici. Se înrăutățește pentru că există un trend nou printre tineri, care face ca ei să fie influențați de conceptul woke, de cancel culture, de „corectitudinea politică”, un  curent pe care tinerii l-au preluat, inspirându-se din America, și care a crescut precum un val ce a pătruns în Europa și a cuprins tot continentul. Și în România, regretabil, toate acestea sunt în plin proces de dezvoltare.

– Ați amintit despre conceptul de corectitudine politică, o ideologie actuală, îmbrăcată în haine moderne, dar care însă a apărut pentru prima dată în regimurile autoritare, în Germania nazistă, în Rusia bolșevică. Sunt forme diferite, termeni diferiți, dar rădăcina acestui curent este aceeași.
Cumva, cei care au uitat istoria riscă să o retrăiască…
– Știi, din istoria veche a lumii, vedem că toate aceste curente au mai existat. Nu este nimic nou sub soare. Același conținut reapare reformulat, formele sunt noi – forme de revoluție, forme de schimbare socială, forme care cuprind venirea celor drepți la putere, pentru a face dreptate în lume; totul se transformă pentru că cei care au fost nedreptățiți, odată ce au ajuns la putere, încep să îi nedreptățească pe alții. Așadar, istoria se repetă și nu va fi niciodată pace în lume până când nu ne educăm ca oameni, cu conștiința deplină a ceea ce înseamnă că trăim foarte puțin pe această planetă, pentru că nimeni nu trăiește mai mult de… să zicem 100 de ani maxim, și să înțelegem că luptele între noi nu au niciun sens. Când ne luptăm între noi, mai devreme sau mai târziu, pierdem toți.
Dar, până la momentul în care vom înțelege cât mai mulți aceste lucruri, nu ne rămâne decât să trăim cu inima bună și să încercăm să ne respectăm reciproc. Până când acest lucru nu va ajunge să fie înțeles la scară mare, va fi exact așa cum este acum. O schimbare totală, repetată, continuă.

– Avem un teatru al războiului militar, avem în jurul nostru multe alte agresiuni crescute din tulburări sociale și politice. Credeți că, în afară de tragerea unui semnal de alarmă, arta poate schimba ceva într-un public?
– Niciodată arta sau teatrul nu au schimbat pe nimeni, oricât ne-am dori asta, cineva nu se poate schimba cu totul dacă se uită la un spectacol sau merge la o expoziție sau citește o carte. Dar ceea ce poate face teatrul – vorbesc de teatrul pentru că este profesia mea – ceea ce poate face teatrul este să dea impresia unei alte variante, al unei alte vieți posibile, teatrul poate să ne arate că ceea ce trăim nu este singura soluție. Teatrul ne pune în față perspectiva, ne deschide ochii să vedem că putem să trăim mai în armonie cu noi înșine, mai bine, mai înțelepți mai sensibili, mai inteligenți. Deci, când pleci dintr-o sală de teatru, nu pleci transformat, dar pleci cu o anumită lumină.

– Lumina omului care poți să devii. Emoția operează pe creier, trezește ceva?
– Când spectatorul iese din sală, impresionat, este un semnal de trezire. Un semnal de trezire care durează atâta timp cât mergi pe stradă și te uiți în jur sau un apel de trezire care durează mai mult. Depinde de calitatea mesajului artei. Dar mai trebuie spus că oamenii vin la teatru și nu știu de ce vin la teatru. E un fel de sete, de foame, altceva, dar nu știu exact ce. Dacă întreb un spectator ce caută în sală, mi-ar spune că a venit să se distreze, să-și mai uite necazurile. Bun, frumos, dar cu ce pleci? Te distrez și apoi ce iei cu tine?!
Atunci când substanța a ceea ce transmit teatrul sau actorii sau piesa, când substanța asta este mai complexă, mai profundă, atunci tu, spectatorul, mergi cu ceva care rămâne, pe care îl ai și care cumva nu te schimbă, dar se manifestă ca un un fel de sugestie că, ah!, poate ceva este posibil.

– Sunt mulți tineri care nu merg la teatru, așa că nu stiu ce se întâmplă acolo. Nu au fost duși de către parinții lor, nu au avut ei curiozitatea, nu i-a condus școala cu fermitate spre o asemenea opțiune. Care sunt șansele lor să descopere teatrul?
– Da, am văzut recent astfel de tineri. Chiar în sală, la avanpremierele piesei “A douăsprezecea noapte”. Eu stăteam în spate, iar în fața mea erau niște fete care, sunt convins, veniseră pentru că au auzit că este un spectacol amuzant, ceva neobișnuit, și asta le-a decis să vină la teatru. Nu știu dacă au mai fost sau de câte ori mai fuseseră ele într-o sală de teatru, dar acum stăteau relaxate, își scoseseră un sandviș și mâncau în timpul spectacolului, au băut Coca-Cola, se mai scărpinau în cap, mai căscau… Se purtau de parcă erau acasă, pe divan, și se uitau la televizor. Mă puteam întreba dacă era cazul să cred că este vina lor pentru acest comportament, dar nu, ele nu erau vinovate. Era cazul să le zic: măi fetelor mai uitați-vă și pe scena din când în când? Nu, nu era cazul. Le-am lăsat în pace și nu am avut reacție, nu le-am zis nimic, am vrut să văd până când se comportă așa. Și, la jumătatea spectacolului, au început să-și lase telefonul, și-au lăsat sandvișul neterminat și au devenit atente la ce se întâmplă pe scenă. Iar la sfârșit, erau în picioare și aplaudau.
Deci, iată că actul artistic le-a atins, le-a câștigat piesa prin ea însăși, fără vreo corecție din exterior.
Cred că trebuie mai întâi de toate să înțelegem ce își doresc acești tineri. Ei vor ceva complet diferit de ceea ce ni se pare nouă potrivit să-și dorească. Și cred că suntem paralizați, noi, din generațiile anterioare, de ceea ce vor ei, pentru că este ceva ce nu înțelegem.

– M-ați adus la următoarea întrebare, legată de generația tinerilor de astăzi versus generația timpului dumneavoastră: unde vedeți diferența majoră dintre aceste două generații?
– Eu am ajuns în America atunci când eram foarte tânăr. Am ajuns la un teatru care se numea “La MaMa”, în Manhattan, în centrul Manhattanului, unde am întâlnit tineri boemi, veniți din toată lumea. Nu erau americani, erau de pe toate continentele. Și nu vorbeau bine engleza, nimeni nu vorbea bine engleza. Dar cu toții am format un fel de comunitate a artiștilor boemi, ne doream să facem o aventură prin teatru, o aventură a vieții, și am creat ceva extraordinar. Aveam această diversitate naturală care exista și pentru că noi aveam un ideal comun, idealul unui teatru care trebuia să fie un teatru universal, care să cuprindă întreaga lume. Astăzi există multă ideologie, foarte multă dogmă servită toxic, iar tinerii sunt prinși de această otrăvire, otrăvirea prin propagandă. Și astfel apar tot felul de tabere; cei mai mulți tineri nu sunt liberi să spună ce vor pentru că simt că prietenii lor nu le-ar accepta opinia, că poate i-ar da afară din găștile lor, din comunitatea la care se raportează. Deci este un fel de tensiune care este forțată și nesănătoasă. Toate acestea au legătură cu felul de a trăi al lor, pe care nu-l mai înțelegem.
Și nu spun asta ca un bătrân care se uita la tineri și comentează așa cum s-ar putea crede că fac bătrânii care mereu îi critică pe tineri, și invers, pentru că ar fi o prostie din partea mea să gândesc așa. Dar încerc să înțeleg ce vor ei, chiar vreau să îi înțeleg.

– Care credeți că este numitorul comun al unei echipe de teatru, ce ține un colectiv de succes, unit, în același loc: atmosfera unui oraș, un bun manager, un public care își aplaudă și își adoră artiștii?
– Oraș, public, manager, toate în același timp. Un manager cum este Erwin Șimșensohn este excelent pentru o trupă, pentru că el are o viziune, este inteligent, înțelege de ce au nevoie actorii, îi inspiră tot timpul, îi provoacă. Și faptul că se simt provocați îi ajută să continue mereu să se înnoiască, să concureze cu propriile performanțe, ceea ce este foarte bine. Dar, cât timp vor rămâne împreună, nu avem de unde să știm. Pentru că sunt convins că, până la urmă, mulți dintre acești tineri vor pleca la București, pentru că acolo șansele, perspectivele sunt mult mai mari.
Pentru acest moment însă, eu mă bucur foarte mult că acești tineri sunt aici, la Constanța, acum, în această etapă în care ei sunt pe val și urcă în carieră și urcă atât de frumos. Și asta e extraordinar. Cât va ține, mi-e teamă să fac predicții.

– În urmă cu ceva timp, spuneați că faceți teatru pentru a căuta lumina. Ați găsit-o? Lumina sau calea spre lumină.
– Nu. Nu am găsit și nu sunt sigur că aș putea să găsesc vreodată; pentru a atinge lumina îți trebuie să fi lucrat pentru asta mult mai serios și mult mai profund decât am lucrat eu în viața mea. Dar continui să doresc să văd deasupra norilor ceva sau să-mi amintesc că deasupra norilor există ceva, care este soarele. De obicei, când afară plouă și totul e cenușiu, e mohorât, uităm că soarele există și credem că acesta este adevărul. Însă acesta nu este adevărul, soarele există și atunci când nu-l vedem.
Lumina este acolo, chiar dacă umbra stăpânește pe ceea ce vedem uneori.

– Când sunteți în vacanță într-un oraș nou, ce vă place să faceți, să vizitați?
– Merg la muzee, desigur. Și îmi place să mă plimb pe străzi, noaptea. Încerc să mă cufund în energia orașului, pentru că fiecare oraș, fiecare loc din lume are o atmosferă diferită, o amprentă energetică diversă. Și, reiau ce spuneam, Constanța are o atmosferă extraordinară.

– Există vreun spectacol pe care vi l-ați dorit să-l faceți și nu l-ați făcut încă?
– Multe, multe. Nu știu dacă mai am timp…

– Și o ultimă întrebare: aveți cont de Facebook?
– De când există Facebook, mi-a fost teamă ca de diavol să intru în mediul acesta, așa că stau cât pot de departe, nu voi intra pe Facebook, cât trăiesc.