„Casa Bernardei Alba” sau despre iubirea care, atunci când nu e, transformă femeia în strigoi

Punerea în scenă a piesei „Casa Bernardei Alba” de Federico García Lorca, la Teatrul de Stat Constanța, se întâmplă la împlinirea unei jumătăți de secol de când a avut loc premiera aceluiași titlu, în luna iulie a anului 1974, la instituția denumită pe atunci Teatrul de Dramă și Comedie Constanța.
Ediția 2024 este semnată de regizoarea Diana Mititelu, ea realizând și sound design-ul, și aduce în fața publicului un spectacol care, păstrând intact mesajul piesei, gravitatea subiectului și contextul dat de autor, este proiectat într-o manieră originală, modernistă din punct de vedere coregrafic, muzical, interpretativ, propunând astfel un duș cu apă rece în condiții fastuoase.

Despre Federico García Lorca, portret schițat cu o peniță ruptă
Autorul piesei este Federico García Lorca, considerat cel mai popular și totodată influent scriitor din Spania secolului al XX-lea. Prin contribuția adusă de el în dramaturgia registrului de scenă, a devenit un reper al teatrului spaniol din secolul XX-lea.
Scriitorul a avut un sfârșit tragic, în plină tinerețe (38 de ani), la începutul Războiului Civil Spaniol, când a fost arestat de autoritățile naționaliste, ca urmare a unui denunț anonim și a fost executat fără vreo judecată, motivele încă nefiind clare în totalitate, iar rămășițele sale nefiind găsite vreodată. Biografia lui păstrează mențiunea unei relații romantice avute cu sculptorul Emilio Aladrén Perojo, dar și o relație emoțională strânsă și totuși ambiguă, cel mai probabil neconsumată în concret cu Salvador Dalí.
Moartea și înmormântarea lui Lorca au rămas învăluite în mister, sfârșitul său fiind legat în pricipal de simpatia scriitorului pentru Frontul Popular, existând însă și speculațiile unora care susțin că el a fost vizat pentru condiția sa de homosexual declarat, în timp ce alții au dat o dispută personală drept cauza ascunsă a urmăririi sfârșite cu execuția lui Lorca.
În scrierile sale, tânărul scriitor aprofundează tema condiției umane, văzută în contextul social istoric, sub clopotul tradițiilor și prin nestăpânitele porniri ale naturii umane.
În „Casa Bernardei Alba”, iubirea unei femei pentru un bărbat este văzută precum piesa de echilibru care întregește femeia, care o poate întregi, lipsa acesteia intervenită prin izolare, interzicere, anularea posibilității, ducând la apariția unor sentimente de revoltă care, oricât de înăbușite, pot îmbrăca formele unor cruzimi ce sapă tranșee de război între surori, chiar dacă lipsa exprimării iubirii materne ar fi trebuit să sporească afecțiunea dintre fetele de același sânge, de vârste apropiate, crescute în aceleași neajunsuri și în speranțele acelorași vise.
Într-un astfel de tablou al stărilor de fapt, condiția femeii este redată în una dintre replici – „Să te naști femeie, cea mai mare pedeapsă…”

Casa în care stăpânește teroarea purității
Bernarda Alba este o văduvă care trăiește într-o casă din Andaluzia, împreună cu fiicele sale: Augustias, Magdalena, Amelia, Martirio si Adela. După moartea soțului său, ea impune fiicelor sale să respecte o perioadă de doliu care durează opt ani de zile și în care le este interzis să iasa din casă, cu o fervoare și o vehemență ce fac să pară că, prin acest doliu mai mult decât sever, ea nu deplânge ci mai degrabă celebrează dispariţia defunctului.
Bernarda instaurează o teroare a purității, vocaţia sa morbidă spre apărarea virtuții cu orice preț trimițând la un trecut în care ea însăși nu a cunoscut iubirea sau vreo împlinire a căsniciei.
Cele cinci fiice, firave, melancolice, devin timorate, anxioase, lipsa de speranță făcându-le să se lupte atât cu ele însele, cât și între ele.
Atunci când apare o moștenire, Bernarda convine să-i permită fetei celei mari să se mărite cu Pepe Romano, bărbatul tânăr, cel mai chipeș și mai dorit dintre toți bărbații care mai sunt în sat. El devine mărul discordiei dintre fete, căci el este logodnicul lui Angustias (39 de ani), iubitul ascuns în nopțile furate din fuga pe fereastră ale celei mici, Adela (20 de ani,) și dorința mărturisită pe de-a întregul, pe mai puțin sau asfixiată bine în pudoare și resemnare din trăirile celorlalte. Pentru că Pepe Romano reprezintă bărbatul din poveste, el este cel despre care vorbesc toate fetele, dar care nu apare niciodată. Personajul masculin central al piesei trece prin scenă fără să fie văzut, auzit, fără să-i poată fi dezvăluită vreo reacție.
Astfel, apare întrebarea: și, totuși, unde e ideea salvării prin bărbat?
În tumultul anilor ’30, atunci când Federico Garcia Lorca îşi așternea pe hârtie piesa, femeile Spaniei, precum și cele din multe alte locuri, s-au văzut nevoite să facă față confruntării cu urmările fenomenului sociologic lăsat în urmă de trecerea prin război: bărbaţii în putere, bărbaţii cei mai buni muriseră sau se întorseseră mutilaţi de pe front. În asemenea etape ale istoriei, s-a remarcat expresia unor nevoi crescute şi a unei psihologii în care dorinţa feminină prezintă un interes maxim faţă de sexul opus, un fel de apel al naturii umane pentru echilibrarea procentului de feminin-masculin.
În tot acest cadru, Bernarda este mama care ține sus ștacheta nivelului social acceptat, ea nefiind capabilă de niciun compromis, nici măcar de dragul fetelor sale care caută iubirea cu orice preț.
„O sută de leghe jur împrejur nici un bărbat nu e demn să se apropie de ele. Nu-s de nasul celor de pe aici. Vrei să le dau după slugi?” spune ea. Iar atunci când servitoarea La Poncia îi dă soluția „Te-ai fi putut duce în alt sat…”, neînduplecata mamă îi dă replica. „Sigur. Să le scot la mezat!”

Erotismul, atunci când apa ascunde scântei
Scenele spectacolului compun un film în care ritmul este dat de corpuri mișcate de fierberea sângelui, de corul vocilor urlate și îngânate în aceeași mărturisire și de respirații sufocate în prea mult aer tras în pieptul flămând.
Constrângerea exterioară este materializată în palma pe obraz și ușa ferecată, autocenzura mentală se revarsă în emoții îmbrăcate în gesturi rigide, suspine înghițite spasmotic și compulsiv.
Desprinsă din cursul spectacolului, precum o culoare ce face contrast cu toate tonurile din jur, este scena băii, realizată într-o coregrafie cu efervescență temperată gradat, un exercițiu de mișcare mimată insinuant, evadare în generoasa ofertă a gesturilor comune și în imaginația desenată lasciv.

Distribuția
În distribuția din „Casa Bernardei Alba” găsim o echipă feminină alcătuită inspirat, cu o impunătoare Luiza Martinescu ce devine o Bernarda în care mama despotică de cinci fiice este totodată și fiica grijulie a mamei năuce, complet neputincioase, cu o Laura Iordan remarcabil transformată într-o La Poncia plină de resentimente și poftă înăbușită de răzbunare, dar și cu splendida Alina Manțu, ce dă viață mai puțin junei “Angustias”, cu o grație sumbră, firavă și voluntară, în același timp.

Lor li se adaugă Cristiana Luca în rolul „Magdalena”, nevrotică dar fermecătoare, Otilia Nicoară în haina personajului „Amelia”, cea care găsește naiva fericire în lipsa prea multor gânduri și Mihaela Velicu, o „Martirio” care-și face din suferință mască de victimă, turnată incert până la demonic în demența de a nu lăsa alteia ceea ce ea nu poate avea.

În rolul “Adela”, Ecaterina Lupu se dezlănțuie precum o furtună ce întoarce șoapta în tunet și face să vibreze aerul prin care trece, cu grația feminității înflorite complet și cu o primitivă determinare, deopotrivă.
Ea acoperă scena, o strânge toată în pumn, apoi o aruncă în aer în jurul său, totul într-o manieră plină de nerv și senzualitate debordantă.
Întrebată fiind dacă-l iubește pe bărbatul disputat așa de mult, încât nu-și poate pune nicio stavilă în inimă, “Adela” Ecaterinei Lupu răspunde, cu vocea arzând a dorință de neoprit: „Aşa de mult! Când mă uit în ochii lui, parcă-i beau, încet, sângele”.

Când nu mai e loc în lumea cea mică de afară și se evadează în lumea cea mare dinăuntru
Pe Mirela Pană am văzut-o jucând, de peste 25 de ani, de când făcea să clocotească lemnul scenei de la „Fantasio”. Știam că are forța să te găsească în orice colț ai sta într-o sală, să te fixeze hipnotic și să te facă să hohotești de râs, apoi de plâns, la distanță scurtă de timp, în același spectacol. În „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”, am (re)trăit alături de ea, de fapt prin ea dar cu durerea proprie, anul și momentul de beznă fără final al eclipsei, în care doliul și-a săpat groapa în ceea ce eram, în ceea ce am rămas după ce am pierdut-o pe ființa ce m-a adus aici, mi-a sărutat inima și a dispărut în sărutul acela pentru totdeauna.
Acum, în „Casa Bernardei Alba”, Mirela Pană devine “Maria Josefa” și face, cu aparentă ușurință, un rol tulburător, trasat între comic și grotesc, de la scena de început în care dansează cu vârful degetelor de la mâini un fel de vals lunatec al omului ce trăiește în lumea cea nesfârșită din el, până la scena din final, când balansul nu mai e dans iar candoarea de a da un imbold la balans nu este altceva decât ecoul fatidic al nenorocirii.

„Lights!”, comutatorul spectacolului 

Esența piesei „Casa Bernardei Alba” pleacă de la sâmburele divin din care poate crește o lume: iubirea. Femeia, din care se nasc femei și bărbați, poartă în ea nevoia de iubire la moduri care o fac să-și găsească salvarea sau pierzania. Dorința, dorul, împlinirea feminității, toate acestea sunt simțite ca fiind vitale, deși vedem cum se poate exista și fără ele, pentru femeile tinere cărora le este interzisă trăirea vieții, din casa mamei lor, Bernarda Alba.
Finalul piesei readuce tăcerea în „Casa Bernardei Alba”, odată cu porunca mamei de a fi prezentate cele întâmplate în varianta în care orice oroare, cosmetizată până dincolo de realitate, trebuie să aibă și o față onorabilă, ce poate fi întoarsă spre lume.
Piesa beneficiază de o regie de excepție, Diana Mititelu fiind arhitectul care poate ridica un munte pe un bob de nisip, știind că totul e posibil dacă acel bob este așezat în punctul unde Universul își sprijină ochiul creator.
Scenografia spectacolului este semnată, inspirat, de Alexandra Budianu, care suprapune două planuri și dimensionează cadrul vizual astfel încât scenele rulează fără întreruperi, privirea urmărind fluid reflectorul mișcat în timpul și spațiul scenariului. În completare, Cristian Niculescu a asigurat partea de lighting design, în deplină armonie cu tabloul general în care prind viață personajele, lipite pe tălpile actorilor, sfâșiate în umbra siluetelor fugărite de propria lumină și recompuse apoi de lipsa umbrelor care descoperă tot ce ochii știu și pot a cuprinde.

„Lights!” este refrenul care separă cadre, vocea ca un comutator, puțin obsesivă dar asigurând, ingenios, fluxul spectacolului.

O ștachetă care se ridică tot mai sus
Trebuie să mărturisesc că spectacolul mi-a plăcut atât de mult încât mi-a fost teamă că n-am să pot scrie așa cum este meritat a se scrie despre el, că n-am să-mi găsesc cuvintele cele mai potrivite, a trebuit să-l las să mi se așeze mai bine în minte pentru a putea să redau netulburat ce stare mi-a lăsat pe retina mea de spectator convins că arta îți oferă una dintre acele experiențe în care nu poți fi păcălit de aparențe, îmbătat cu apă rece sau orbit de propriile așteptări.
După „A douăsprezecea noapte” (prima premieră a acestui an), „Casa Bernardei Alba” continuă seria spectacolelor de excepție pe care nu îți poți permite să le ratezi. Și mă întreb ce ar mai putea urma. Dar, din fericire, mă simt asigurată că, grație lui Erwin Șimșensohn (directorul teatrului) și a întregii echipe de la Teatrul de Stat Constanța, pot urma multe…