Alec Blenche: „Da, e un sentiment extraordinar să simți că poți avea o influență atât de mare asupra oamenilor din jur. Și să vezi că ai făcut asta fără să-ți fi dat seama”

În registrul spectacolelor SEAS 2024 se găsește și “Erus și Valea Iubirii”,adaptare după cartea omonimă a lui Alec Blenche, o producție a Operei comice pentru Copii din București, care se joacă pe 21 august 2024, la Teatrul de Vară Soveja.

Constănțeanul Alec Blenche, autor prolific cu peste 50 de cărți pentru copii, s-a remarcat prin succesul extraordinar al operelor sale. Patru dintre acestea au fost adaptate și transformate în musicaluri la Opera Comică pentru Copii, aducând poveștile sale pe scenă și fermecând publicul tânăr.
Cu toate că a studiat Dreptul și Pedagogia Muzicală, Alec Blenche și-a descoperit adevărata vocație în literatura pentru copii. Seria „Călătoriile lui Erus” a devenit un adevărat fenomen, în timp ce alte serii, precum „Jup, un pisoi de soi” și „Cronicile Pădurii”, au captivat imaginația micilor cititori. Titluri precum „Lecții de la Sami”, „Pe tine ce te face fericit?”, „Pe tine ce te face să râzi?”, „Aventuri în Țara Virtuților”, „Aventuri în Țara Nevirtuților”, „Zăpardul și alte povești albe”, „Pac și Mac, o aventură urecheată”, „Orașul verde și povestea culorilor”, și „Prințul Păpădie și Regatul Florilor” au consolidat poziția sa de autor de referință în literatura pentru copii.
Adept convins al unui stil de viață echilibrat și sănătos, Alec Blenche îi îndeamnă pe părinți să devină modele de inspirație pentru copiii lor, prin activități de (auto)cunoaștere și dezvoltare personală. Prin tot ceea ce susține, el evidențiază importanța mișcării, a jocului, a alimentației sănătoase și a hrănirii minții cu lecturi potrivite, menite să stimuleze imaginația, curiozitatea, să cultive respectul pentru viață, văzută în toate formele ei.
Prima sa carte pentru copii, „Erus și Valea Răbdării”, a fost inspirată de un program de sănătate desfășurat în Școala Gimnazială Nr.29 „Mihai Viteazul” din Constanța și s-a bucurat de un succes remarcabil, ceea ce a dus la apariția continuării, „Erus și Valea Generozității”.
Cărțile lui Blenche sunt apreciate atât de părinți, cât și de copii, pentru modul simplu și convingător în care abordează teme precum respectul pentru natură, empatia, răbdarea, generozitatea și iubirea.

– Cum s-a întâmplat colaborarea cu SEAS și apariția cu o piesă de teatru pentru copii, în festival?  Spectacolul “Erus și valea iubirii” este o surpiză plăcută.

– Da, a fost o surpriză și pentru mine și s-a întâmplat prin bunăvoința, de fapt prin colaborarea pe care Teatrul de Stat din Constanța o are cu Opera Comică pentru Copii din București. Și este prima dată când colaborează cele două instituții și cred că este începutul unei relaționări foarte interesante, pentru că noi în Constanța nu prea avem locuri variate dedicate pentru copii, din păcate.

– Cum este colaborarea ta cu Opera Comică pentru Copii?
O colaborare frumoasă. Ceea ce fac ei acolo este extraordinar. Felicia Filip a transformat total acest loc de când l-a preluat, acum ceva ani, când teatrul Giulești era o paragină, plin de oameni ai străzii, ea s-a ocupat și a făcut ceva la nivel european.
Când am fost prima data acolo, am crezut că sunt în altă țară, este o atmosferă extraordinară. Și colaborarea mea cu ei, cu Opera Comică pentru Copii, are o poveste interesantă, pentru că ei pun în scenă, de obicei, lucrări clasice dar au totuși o portiță pentru tinerii artiști, în special pentru tineri regizori. Și a existat o echipă de regizor-scenarist, formată din două mămici tinere, în care scenaristei care știa cărțile mele, pentru că le citise copiilor ei, i-a plăcut foarte mult ideea acestor povești și ea i-a propus regizoarei să-mi ceară acordul și să facă un scenariu după cartea mea, „Erus și Valea Răbdării”, pe care să-l propună să se joace la Opera Comică pentru Copii. Inițiativa a primit acest grant și astfel s-a realizat și a intrat în program, într-o sală mică, jos la parter. A fost un mare succes. Apoi a urmat un spectacol și cu a doua carte, care a crescut cu tot mai mulți spectatori, și astfel am ajuns să am o colaborare foarte apropiată cu instituția din București, inclusiv cu doamna Felicia Filip, pe care o apreciez foarte mult.
Văzând că publicul apreciază genul acesta, eu le-am zis că ar fi o idee foarte bună să se deplaseze cu spectacolele lor și pe alte scene din țară, pentru că oamenii nu pot să meargă la București. “Haideți veniți cu spectacolele în țară”, i-am îndemnat.
Și acum, în urmă cu vreo două luni, m-au sunat și mi-au zis că au făcut o înțelegere cu Teatrul de Stat Constanța și vor veni cu patru spectacole, cap de afiș, “Erus și Valea Iubirii” fiind una dintre cărțile mele. Pentru mine a fost o bucurie foarte mare și abia aștept să o văd, aici în Constanța, pe scenă.
– Este prima pusă în scenă?
– Nu, nu, este a treia pusă în scenă, se mai joacă ”Erus și Valea Răbdării”, „Erus și Valea Generozității”, „Erus și Valea Recunoștinței”. Sunt patru piese puse în scenă de către Opera Comică pentru Copii, cu un foarte mare succes.

– Un public format din copii presupune un răspuns sincer, spontan și fără menajamente. Pe copii dacă nu îi atragi imediat și nu reușești să le menții atenția, atunci ei se plictisesc și renunță la tine. Ai avut vreo secundă teama că s-ar putea ca în loc de aplauze să primești vreo hărmălaie dezaprobatoare, exclamații neprietenoase sau chiar scaune părăsite?

– S-a și întâmplat. Și mi-am pus multe întrebări după aceea. Eu sunt un tip foarte curajos, și cu sufletul și cu pieptul înainte, și cu adevărul… așa, la vedere. Și cred în bine și cred în puterea transformatoare a binelui și a virtuților, a lucrurilor care ne înalță. Astfel că am rămas contrariat când am văzut ce diferență există, în momentul în care publicul din fața mea nu a fost cel care mi-a citit cărțile.
Noi am făcut mai multe mini-turnee prin țară. Împreună cu fetița mea, Emma, cântăm, facem niște spectacole cu tot felul de scenarii, povești, cântece și așa mai departe. Și am fost la un moment dat la Oradea, unde ni se propusese să facem spectacolul în parc. Și în acel parc, în afara celor care veniseră pentru noi, erau și alți copii. Și publicul nostru, oamenii care ne citesc, care înțeleg, care caută asemenea lucruri, a fost extrem de civilizat și a cântat și au făcut o atmosferă frumoasă și așa mai departe. Dar copiii din parc erau în cu totul altă atmosferă și cadru de exprimare.
Pur și simplu au început să facă zgomot, să lovească… Aveam niște mascote cu noi, în mărimea naturală, costumate în personaje din povești, iar acei copii au început să îi agreseze, să îi jignească. Am rămas șocat și m-am dat seama că sunt copii și copii, cum sunt adulți și adulți. Există categorii definite. Astfel am înțeles că eu trebuie să merg mereu către cei care, într-adevăr, ne doresc acolo și care înțeleg și care apreciază. Și, pentru cei de care am amintit, să aștept să ajungă la nivelul cuvenit.

– Oare de mic se face selecția asta a consumatorului de artă? Și a celui care ori o înțelege, ori nu vrea, ori nu poate?
– În principiu, da. De mic. Știm foarte bine exemplul părinților și al mediului înconjurător.
Dar este un fenomen care s-a întâmplat în ultimii ani în țară. Au crescut niște generații noi de mame, care s-au angajat să fie ele responsabile pentru educația copilului din toate punctele de vedere. Vorbesc despre mamele care au realizat că nu e de ajuns să lase copilul la școală și să-l ia de acolo, considerând că astfel a fost făcută educația. Mamele acestea au căutat cărți, au înțeles cât de important este ca lectura să se întâmple în familie din copilărie. Și așa s-au dezvoltat niște fenomene foarte interesante.
Și în mediul online s-au organizat niște grupuri foarte mari de mămici implicate, care au format grupuri în care s-a încurajat și sprijinit foarte mult creșterea copiilor în mod controlat sănătoas. Așa este grupul „Ce le citim copiilor”, unde erau la un moment dat vreo 150.000 de mame care schimbau impresii, acum s-a mai diluat ca număr, sau “La primul bebe”, un alt grup foarte mare de mămici care se implică activ, inclusiv prin strângerea de fonduri pentru renovarea spitalelor din țară. Toate aceste energii extraordinare ale mamelor au schimbat și au crescut nivelul de lectură din țară.
Și practic aici e salvarea unei nații, în educație. Iar rolul esențial în educația copilului îl are mama
Aici e salvarea; și tot aici a fost și schimbarea mea de carieră, pentru că dacă nu exista acest public și această „regenerare” a nivelului de implicare al mamelor, n-aș fi avut nicio șansă.

– Care a fost momentul în care ai decis că vrei să scrii cărți pentru copii? Și nu altfel de cărți.

– Da… fain e că n-am decis eu, voluntar. Nu a fost un moment în care am decis că vreau să scriu cărți pentru copii. Și chiar zilele trecute mă gândeam la cărțile mele, care au început cu Erus, cu “Călatoriile lui Erus”. Sunt 10 cărți în serie, cele mai cunoscute și cele mai apreciate cărți ele mele.
La prima carte pe care am scris-o, prima din seria cu Erus, totul a pornit într-o școală din Constanța, la Școala Gimnazială nr 29, unde eu îmi doream de fapt să învăț copiii să trăiască sănătos. Eram un proaspăt absolvent al unor programe de nutriție și eram un pasionat în domeniu, era perioada în care dezvoltam “Viața Verde Viu”.
Și asta mi-am dorit de la început, să-i învăț pe copii să mănânce mai multe fructe și legume, să fie mai conștienți de ce este în jurul lor și de efectul pe care ei îl au asupra mediului înconjurător. Și atunci reușisem să obțin acolo un fel de extracurricular în care eu lucram cu copii. Mă întâlneam cu cei mici și îi învățam una-alta, dar nu simțeam că era ce trebuia.
Realizam că mă percep ca pe un alt om care venise să le bage ceva pe gât. Și atunci, într-o zi binecuvântată, am zis să le vorbesc altfel, să scriu o poveste.

– … era mai simplu să ajungi la ei prin poveste

– Exact. Vedeam ca soluție o poveste în care să introduc elementele educative pe care voiam să le transmit. Lucram cu cineva atunci, aveam o colegă, și i-am spus ei să scrie ceva, gândindu-mă că fiind femeie o să îi fie mai ușor.
Atunci când am văzut stângăcia ei și cât de ușor îmi era mie, am realizat că am găsit ceva la mine ce nu fusese explorat până atunci. Și am început să scriu eu povestea. Mă întâlneam cu copiii de la școală de două ori pe săptămâna. Înainte de fiecare întâlnire, chiar înainte să mă duc, scriam un capitol. Și i-a prins atât de tare, încât mă așteptau în curtea școlii și strigau după mine, voiau ca “domnul Verde Viu” să le spună ce s-a mai întâmplat în poveste.
– Ce vârstă aveau?
– Elevi de clasa a doua, a treia și a patra.

– Așadar, nu tu ai găsit povestea, povestea te-a găsit pe tine.

– Exact, foarte bine spus. Povestea m-a găsit pe mine.

– Care a fost cea mai năzdrăvană întrebare sau reacție pe care ai primit-o de la un copil, referitoare la cărțile tale?

– Copii sunt sinceri. Și curioși. Au o mulțime de întrebări despre o mulțime de lucruri. Iar eu când mă întâlnesc cu ei – și mă întâlnesc cu foarte mulți copii – de obicei le spun că, după ce cântăm sau facem o activitate împreună, ei pot să mă întrebe orice. Și băieții care sunt mai simpatici, mă întreabă câți bani am, câți bani se câștigă din scris cărți, ce mașină conduc și așa mai departe. Fetițele sunt curioase de altfel de lucruri, mai interesante pentru ele, vor să știe dacă Erus și cu Roua vor avea copii, câți copii, cum o să-i cheme.
Se vede din start diferența dintre cele două grupe, băieți și fetițe. Copiii mă încurajează prin felul în care răspund la cărțile mele, dar am primit multe mesaje pozitive și de la părinți.

– Da, urma să te întreb de părinți, ce ți-au spus aceștia despre cum au văzut ei că au intrat cărțile tale în viața copilor, ce efecte au avut, dacă au observat că o carte citită a avut o influență anume asupra unor obiceiuri sau în percepția copilului asupra vieții

– Cred că acesta a fost combustibilul care m-a ajutat mulți ani să continui în a scrie – mesajele de la părinți. Pentru că la început, fiind un autor nou și neavând o deschidere de niciun fel, de promovare, vreun nume cunoscut, altceva, am mers mai greu pe drumul acesta. Dar mesajele care veneau de la părinți îmi confirmau că este bine și folositor ceea ce fac. La început adunam mesajele primite, aveam vreo patru, cinci, șase pagini de word, se făceau din ce în ce mai multe, după aceea n-am mai avut cum să le țin, erau din ce în ce mai multe, mărturisiri extraordinare. Am primit și mesaje de la copii care, după ce au intrat în poveștile mele, au început să mănânce legume, ceea ce nu făceau înainte.
Îmi amintesc cum o mămică din Republica Moldova mi-a trimis o filmare cu fetița ei care mânca un morcov. Și mămica era atât de fericită… Și fetița era foarte încântată. Acesta era și scopul inițial, convingerea copiilor să aleagă hrana sănătoasă, să mănânce nuci, să mănânce spanac, să trăiască sănătos din toate perspectivele. Apoi, au fost părinți care mi-au povestit cum cei mici au început să le atragă lor atenția, să aleagă alimentele bune, să aibă răbdare, să fie generoși.

Erau acei copii care deveniseră profesorii părinților. Care începuseră să citească împreună cu ei, cărțile mele, să mă cunoască prin cărți. Și chiar acum vreo doi ani, am cunoscut o doamnă din Constanța care și-a numit copilul după mine. Eram la o manifestare și ea venise cu un bebeluș pe care îl chema Alec. Când am aflat am rămas… (nr expresie de uluire). Plus alți oameni care și-au numit fetițele Roua, după personajul meu. Da, e un sentiment extraordinar să simți că poți avea o influență atât de mare asupra oamenilor din jur. Și să vezi că ai făcut asta fără să-ți fi dat seama.

– Mi se pare foarte important că prin lecturile astea de început, prin fapul că cel mic este atras către poveste, ca într-un joc care e ascuns printre litere, apare și marele căștig – aplecarea spre carte, spre citit

– Exact, despre asta este vorba. Despre asta a fost de la început și acum tot așa este. Poveștile mele sunt făcute pentru a trage copiii către lectură, și prin intermediul acestora să învețe lucruri bune, cu plăcere. Totodată, le-am dat niște variante, niște opțiuni, niște unelte părinților, profesorilor, pentru ca prin această metodă să-i ajute pe cei mici să învețe niște lucruri specifice. Pentru mine asta e foarte important.

– Dacă nu mă înșel, toată povestea asta fantastică în lumea cărților, văzută din interior, a început cu „Jup un pisoi de soi”. Jup a existat, există?

– Nu acesta a fost prima carte, dar a fost prima din seria celor scrise pentru copii mici. Da, Jup a existat. A fost un pisic pe care noi l-am salvat. Și care acum nu mai este, dar a rămas personaj. L-am salvat când era puiuț, el a avut niște probleme neurologice… dar era ceva ieșit din comun, nu auzea, nu vedea prea bine, dar se comporta de parcă nu avea nimic, avea o alură de Rambo, așa avea și mersul. Compensa prin atitudine. Și după ce el a dispărut, a apărut altul, asemănător, care a preluat această aură a lui Jup și uneori mai fac poze cu el.
Nu i-am dat același nume, am zis că nu e corect, dar pentru copilașii care nu pot înțelege că Jup nu mai este, există un moștenitor, se păstrează imaginea, și asta e foarte important.

– Cât de mult te ajută Emma, fiica ta, la alegerea unui subiect pentru o carte?

– Enorm de mult. Noi avem un ritual în care ne plimbăm prin sat, unde stăm noi, în Poiana, și discutăm despre cărți. Și cred că multe dintre ideile celor mai bune cărți pe care le-am scris au venit ca urmare a discuțiilor purtate cu ea, pur și simplu pornind de la lucruri aparent neinteresante sau considerate banale. Mai mult, acum că a mai crescut, a devenit primul meu critic, cel mai important. Asta pe lângă faptul că ea este totodată și publicul țintă. Ba chiar vorbim de la egal la egal, pentru că și ea scrie propriile povestiri, așa că avem discuții foarte interesante despre actul scriitoricesc.
– Concurența…
– Deja scrie mai bine decât mine, așa că nu-mi fac griji. Să fie cum s-or așeza lucrurile și să fie așa cum este bine.

– Și acum să trecem puțin la partea pragmatică. Un scriitor talentat poate să trăiască în România, din scris?

– Sincer, puțini, puțini scriitori, în România, pot să trăiască din scris. Și cred că ar putea fi numărați pe degetele de la două mâini.
Și spun asta pentru că nu e nevoie numai de talent, sunt foarte mulți scriitori talentați. Dar este nevoie și de un pic de potrivire, poate și de noroc și este nevoie în primul rând să găsești acel mesaj, acel lucru care rezonează cu o nevoie existentă. Ăsta a fost cazul meu.
Eu nu mă consider un scriitor extrem de talentat, mă consider un om care a găsit o nevoie neacoperită, un vid mare în zona educației caracterului și alimentației sănătoase, și am reușit să pun în poveste această pastilă care este amară dacă o dai copiilor altfel. Și în felul acesta am îndulcit-o. Și am avut un succes sănătos în timp. Așa cum trebuie să fie succesul. În timp, cu pașii necesari făcuți, cu multă muncă, cu multă expunere personală, nu au fost puține zilele în care am fost pe drum, am umblat prin școli, am făcut spectacole, am scris cântece.
– De dinafară, de unde văd eu lucrurile, domeniul acesta unde se găsesc editurile și literatura autohtonă nu pare să stea cu ușile deschise pentru autorii români. Așa este?
– Eu, când am cunoscut piața, m-am îngrozit.
Există foarte multă ofertă și foarte puțină cerere, iar editurile preferă să publice traduceri de afară, pentru că este mult mai convenabil pentru ei. Nu trebuie să plătească drepturi de autor, trebuie să achite o taxă care este una simbolică, 500-600 de euro la cartea pentru copii, o alternativă care nu mai implică atâta muncă și căutări și costuri, etc.
Dar mai sunt și edituri care totuși primesc manuscrise și caută talente. Eu acum lucrez cu Editura Univers și sunt extrem de mulțumit de ei, pentru că sunt oameni serioși, dar chiar și ei sunt selectivi și caută conținut care trebuie să se potrivească într-un anumit context.
Pentru că poate să fie cartea foarte bună, dar să nu se potrivească în contextul dat de piață. Și să nu uităm că piața din România este foarte scăzută, suntem cea mai slabă piață de carte din Europa.
– Dar există studii făcute la nivel de editură, referitoare la cerere, la genul de produs vandabil, tipul acesta de informații?
– Da, există, se cunosc astfel de lucruri. Și vorbesc aici de literatură de copii.
Eu am avut norocul să bifez toate lucrurile înainte să se facă un studiu. Oamenii caută în general fantasy, caută povești cu fantasy, genul Harry Potter, cu magie, dar și aventură, și acțiune și foarte important este mesajul. Spre exemplu, Harry Potter, din punctul meu de vedere, nu transmite niște valori foarte importante, ba chiar are un mesaj un pic nesănătos.
Ideea că poți rezolva lucruri dacă iei o baghetă și o manevrezi cum trebuie în jurul tău nu e deloc sănătoasă pentru copii.
Dar, uite, și Harry Potter a fost respins de vreo 30 de edituri până când a reușit să convingă și apoi a devenit un succes fulminant. În concluzie, este nevoie să crezi în ceea ce faci, trebuie să fii rezilient, determinat, să mergi înainte, să lucrezi, să scrii cât mai bine și, la un moment dat, poți să ai șansa ta.

– Câte cărți ai scris până acum și câte s-au publicat?
– Am scris 54 de cărți și urmează în toamna să mai apară încă 5.
Toate cărțile scrise s-au publicat. Când m-am mutat la editura ”Univers” de la ”Curtea Veche”, care era o editură foarte mare dar care nu avea această relație directă cu autorii – și eu nu pot să funcționez într-o chestiune de tip corporație – cei de la ”Univers”, văzând ceea ce scriu și apreciind foarte mult stilul meu, mi-au spus că vor publica tot ce le duc. Și atunci am început să scriu foarte mult.
Am avut ani în care am publicat și 12-14 cărți, ca medie – mai mult de o carte pe lună, dar unele erau cărțulii cu volum redus, pentru copii mai mici, gen Jup și altele pentru copii mici, grupa 0-3 ani, până în 4 ani, altele mai elaborate. Am încercat să mă duc și într-o zonă mai complexă, de adolescenți, dar încă nu e pregătită piața noastră pentru așa ceva. Încă suntem la un nivel de 0-3 și 4-7-8 ani. Cam asta este zona în care se citește și se cumpără cărți, atunci suntem cumva obligați să rămânem mai mult în zona asta.

– Este admirabil că publicul cumpără cărți de autori români, câtă vreme librăriile sunt pline de cărți de autori străini, prezentate atractiv

– Eee, apropo de potrivire, numele meu, Alec Blenche, la început a sunat ca nume de autor străin și aceasta a fost un alt lucru care m-a ajutat foarte mult, sunt sigur. Multă lume și acum crede că sunt autor străin. De asta ziceam că potrivirea trebuie să fie una ca la puzzle. Ai un segment acolo, unul dincolo și deodată totul se potrivește și se deschide un nou drum. Da, oamenii evită să cumpere autori români, din păcate pare că n-au încredere în producții românești în general, dar eu deja am reușit și mi-am făcut un nume și publicul știe la ce să se aștepte de la mine.

– Cărți sunt, piese de teatru sunt, audiobook-uri n-am văzut să existe pe piață
– Doar ce-am terminat unul, da, este primul înregistrat. Am făcut o poveste foarte dragă mie, se numește ”Călătoria fantastică a Baronului Van Pișkel până la capătul lumii și înapoi”. Și este o poveste despre cum putem să ne înțelegem fricile și ce înseamnă să fii pus în postura lucrurilor de care ți-e teamă sau pe care le urăști și așa mai departe.
Am înregistrat cartea împreună cu Emma, fetița mea și cu Ana, soția mea. Fiecare a făcut câte 2-3 personaje, am primit recent materialul și l-am ascultat, a ieșit foarte fain, urmează să fie încărcat pe un site de specialitate.

– Producții de teatru radiofonic, desene animate, ce ar mai putea urma?
– Teatru radiofonic nu cred, desene animate… dacă mă sună cei de la Disney, cred că o să fie următorul pas natural.
– Există un desen animat, ”Întors pe dos”, în care se dezvăluie ce se petrece în lumea din interiorul nostru, cu sentimentele devenite personaje. Este o lecție care îi învață pe copii lucruri despre ei înșiși, fără ca aceștia să realizeze că în timp ce se distrează, ei de fapt învață
– Da, asta e o idee care îmi place și mie mult, eu spun chiar așa – să mergem la școală fără să fim la școală. Și chiar sunt invitat la TEDxBucharest, în noiembrie. Am mai fost la TEDx la Brașov și așa se numea prezentarea mea ”Cum să înveți fără să știi că înveți”. Ideea asta mi se pare ceva fabulos, cea mai bună cale de a învăța pentru copii, prin joacă, prin poveste, fără nicio constrângere. Eu cred că așa sunt meniții oamenii să învețe.