Răzvan Mazilu: „arta ne emoționează și ne aduce împreună, așa, ca la biserică, unde rugăciunea are o putere mult mai mare dacă este rostită de cât mai mulți oameni, în același timp…”

Dansator, coregraf, regizor, artist complex, Răzvan Mazilu este personalitatea care a marcat categoric evoluția dansului contemporan românesc în ultimii 25 de ani. El este primul dansator român protagonist într-un one-man-show (Jocul de-a Shakespeare, 1997, Teatrul Național din București) și este, totodată, primul realizator al unui spectacol de teatru – dans în România, o reușită majoră pentru un tânăr aflat, atunci, la primii pași pe drumul consacrării (Dama cu camelii, 1995, Teatrul Național din București). Cei care l-au văzut pe Răzvan Mazilu evoluând știu că atunci când lumina reflectorului îl găsea, în jurul lui orice mișcare, orice gest devenea dans; mai bine spus, în jurul lui se crea starea de dans.
Artist de succes, Răzvan Mazilu a evoluat pe scene importante din toată lumea, în turnee care i-au dus pașii prin țări precum Franța, Belgia, Slovacia, Ungaria, Italia, Cehia, Germania, Israel, Elveția, Grecia, Japonia, Rusia, Egipt, Danemarca, Spania, China.
Pentru prima dată, l-am întâlnit pe Răzvan Mazilu în urmă cu aproape 25 de ani, când am vorbit cu el, la repetițiile spectacolului în care juca, susținut la – pe atunci – Teatrul de Balet “Oleg Danovski” (TBOD, condus de un manager de excepție, Ana-Maria Munteanu).
L-am revăzut, zilele trecute, la SEAS 2023 – Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului, unde a fost prezent, asistând la cele două spectacole semnate de el (regie, coregrafie, costume) – Musicalul „Hedwig and the Angry Inch” și “Opera de trei parale”.
Răzvan Mazilu este unul dintre acei oameni care, prin puterea lor creatoare, reușesc să țină în viață și să hrănească din energia lor mișcarea unor genuri artistice, forme de exprimare, tehnici și nebunii de produs opere ale vremurilor noastre.
La fel de charismatic, sclipitor și discret în același timp, cel căruia criticii i-au pus numele de „aristocratul dansului” a răspuns la câteva întrebări, pentru „Constănțeanul”:

La „Hedwig and the Angry Inch”, jucat aici, în Constanța, la SEAS 2023, am văzut o sală plină-ochi, care aștepta să vadă un spectacol fantastic, o experiență artistică majoră; erau spectatori, eram spectatori veniți să vedem o piesă care să ne amuțească, precum o mașinărie dintr-un parc de distracții, care te scutură bine, te întoarce cu capul în jos, o ciocnire frontală între emoție și adrenalină în urma căreia fiecare spectator este invadat de ceea ce simte și mai descoperă ceva nou, despre el însuși. Și asta a și primit publicul. De la prima până la ultima secvență de spectacol, din plin.
– V-am văzut în sală. Sunteți prezent, de regulă, la spectacolele dumneavoastră? Urmăriți răspunsul publicului, s-a întâmplat să aveți și reacții neașteptate?

– Da, sunt prezent la toate spectacolele mele, mi se pare foarte important să fiu alături de echipă, să fim împreună, interpreții să știe că eu sunt acolo, aproape. Spectacolul nu se termină la premieră, el este un suflet viu de care trebuie avut mare grija în continuare.
Iar eu ador întâlnirea cu publicul, din București sau din țară, am nevoie atât de energia lor, cât și de feed-back-ul acestora. Dintotdeauna am întreținut un dialog “pe bune”, sincer și direct cu publicul meu. Mi se pare important ca un artist să nu rămână în turnul lui de fildeș, spectacolele se fac pentru oameni. M-a interesat mereu părerea spectatorilor, sunt convins și de faptul că publicul trebuie să te urmeze, dacă te iubește. Poate că sunt un norocos: nu am avut deloc parte de reacții radicale de respingere, am avut parte, din public, de revelații și dovezi de fidelitate.

Miercuri seara (16-august-2023, Sala Studio, Constanța), la “Hedwig and the Angry Inch” am sesizat, surprinsă, că o tremie din public era compusă din oameni trecuți bine de prima tinerețe și… chiar și de a doua. În sală, în jurul meu, cei mai mulți aveau undeva la 60-70 de ani. Foarte puțini tineri sub 25 de ani. Recunosc că m-a surprins, cred că nu-mi imaginam ca acesta să fie publicul interest de “Hedwig and the Angry Inch”, o piesă cu un subiect mai complicat, în care mai și plângi… asta ca să nu mori de râs, vorba personajului.
– Sunt tinerii mai reticenți sau mai dezinteresați, ori pur și simplu a fost o întâmplare la Constanța?

– Am observat că am un public eterogen. E adevărat că este un public informat, majoritatea știe la ce vine (… dar nu știe la ce să se aștepte! – zic asta, pentru ca să și glumesc un pic) dar sunt și spectatori care vin pentru prima dată la un spectacol de musical (așa cum, pe vremuri, când făceam dans contemporan, unii abia îl descopereau). Cu aceștia din urmă, pariul este să fie câștigați, să descopere genul și să aibă revelația musicalului ca experiență specială, unică, totală. Și chiar așa se întâmplă! Sunt și spectatorii circumspecți (… să nu zic snobi) care nu cred că în România se poate face musical de calitate pentru că, nu-i așa?, nu avem tradiție. Dar tradiția o creăm acum. Această categorie de public, reticenții, sunt cel mai mare câștig.

Faceți spectacole de dans, teatru-dans, musical. Musicalul este un gen mai solicitant, care cere o abordare specială, probabil și actori dedicați.
Am convingerea că nu oricine poate realiza musical-uri, indiferent de portofoliul avut pe alt gen de spectacol. Dumneavoastră faceți asta la un nivel superior, iar în zona aceasta păreți cam singurul. 
– Plecând de aici: este, musicalul, un gen în pericol să dispară?

– Nicidecum, musicalul nu va dispărea niciodată iar în România este în deplină afirmare. Musicalul a început să cucerească publicul nostru și acest lucru nu face decât să mă bucure.
Sigur că nu e ușor, dar niciun lucru, niciun proces elaborat complex nu este ușor, dacă vrei să îl faci la modul profesionist.
Împreună cu actorii mei și echipele de creație, încercăm să cerem tot mai mult de la noi înșine. Pregătirea muzicală, coregrafiile, actoria (care e altfel decât la un spectacol “normal”), toate astea ni le acordăm ca pe niște provocări și ridicăm ștacheta din ce în ce mai sus. Nu lăsăm nimic la întâmplare. Căutăm, ne documentăm, ne punem întrebări și mai ales muncim foarte mult.

– Oamenii, care au recepționat emoția unui spectacol tulburător precum “Hedwig and the Angry Inch”, ar putea deveni uniți de trăirea, concomitentă, a unor stări similare, în același spațiu dat, în același flux de energie? Prin artă se pot manipula mase de oameni?

– Nu, arta nu manipulează, arta ne pune pe gânduri, având revelația unor răspunsuri, arta ne emoționează și ne aduce împreună așa, ca la biserică, unde rugăciunea are o putere mult mai mare dacă este rostită de cât mai mulți oameni, în același timp.

– Am trecut printr-o pandemie, unii mai afectați decât alții. Ați putea să trăiți fără să realizați spectacole? Dacă v-ați vedea constrâns să stați departe de această lume, cât de mult credeți că ați fi afectat?

– Am fost extrem de afectat în perioada pandemiei. Mi s-a luat ceea ce iubesc cel mai mult… Eu nu știu să trăiesc, să supraviețuiesc fără arta mea, nu știu să fac altceva și nici nu îmi doresc. Sper din tot sufletul să nu mai trecem prin așa ceva.

– În artă, putem aborda orice sau există teme tabu? Există subiecte pe care le evitați?

– În artă nu trebuie să existe teme tabu. Arta vorbește despre noi toți, despre viața așa cum e ea, arta ne pune o oglindă în față pentru a ne privi și a înțelege cum suntem noi în profunzime, ca specie umană, cum suntem noi alcătuiți, cu bune și cu rele.

– Există o linie unde se termină arta și începe vulgaritatea? Sau arta justifică orice abordare, putând îmbrăca grotescul sau obscenitatea în haine frumoase?

– Sigur că există o altfel de linie și chiar este o graniță, o linie foarte fină, pe care sper că eu, niciodată, nu am trecut-o. În orice caz, frumusețea nu se oferă spre a fi recepționată, frumusețea se formează în ochiul celui care privește.

– În România, sunt copii, adolescenți, tineri care nu au mers niciodată la un spectacol, de teatru, balet, vreun concert simfonic. Ei nu cunosc direct ce se petrece într-o sală de teatru, ceea ce înseamnă că nu au cum să știe dacă le-ar plăcea sau nu o astfel de experiență. Au, aceștia, vreo șansă de evoluție, în tipul de societate în care trăim?

– Da, eu sunt optimist. Gusturile se rafinează, evoluează în timp, cine știe… Sau poate că nici nu trebuie ca majoritatea tinerilor să acceseze arta înaltă, sigur că toți ne-am dori asta, este o chestiune ce ține de educație; dar arta adevărată ajunge acolo unde trebuie să ajungă. Repet, la spectacolele mele sălile sunt pline și cu tineri, și asta mă face să le mai acord o șansă.

– Cum pot conviețui în același trup un dansator, exuberant, îndrăzneț, provocator și un ins mai timid, vulnerabil, fragil? Oglindă cu două fețe, diferite total?

– Dar acesta este chiar paradoxul unui artist, acest amestec de neînțeles de extrovertit și introvertit, de putere și vulnerabilitate. Face parte din definiția unui artist. Și scena este spațiul sau cel mai „safe” de exprimare.

Ceea ce faceți în România, cu nediscutabil succes, ați fi putut face în orice capitală importantă cultural din Europa și mai departe. La un moment dat, ați avut și un proiect cu un teatru din Atena, Grecia.
– Nu v-a interesat, nu ați fost tentat să plecați din România?

– Mi-am pus întrebarea, evident, ca și alți artiști, cum ar fi să îmi încerc norocul în altă parte. Dar eu mă cunosc foarte bine pe mine însumi, nu mă adaptez foarte ușor, depind de multe… Opțiunea asta, cu plecatul afară, poate fi de multe ori doar o iluzie. Cunosc foarte mulți colegi talentați care au plecat și, pur și simplu, s-au pierdut…

– Este al doilea interviu în care vă întâlnesc. Primul a fost acum… aproape 25 de ani, tot la Constanța. Atunci, erați și protagonistul spectacolului. Îmi amintesc că în acea perioadă, atât dumneavoastră cât și Gigi Căciuleanu ați jucat la Constanța și, de undeva dintr-un fundal al criticilor care nu dorm niciodată, răzbăteau voci care vă acuzau mai mult sau mai puțin voalat pentru că aduceați dansul contemporan în prim-plan și acest lucru le putea cauza probleme balerinilor formați pe clasic, care își reduceau frecvența exercițiilor în poante pentru altă factură de dans. Cum vedeți acum controversa de atunci, se poate o seară “Lacul lebedelor” și altă seară “Cabaret”?

– Îmi place să cred că, de acum 25 de ani, lumea s-a mai schimbat, prejudecățile au mai căzut, vreau să cred că acum există o toleranță mai mare la tot felul de schimbări, chiar mi se pare că există dorință de adaptare și o reală deschidere, iar arta nu mai este așa de ordonată cu strictețe, în sertare de tot felul.
Am colegi balerini care practică baletul clasic și care vin la spectacolele mele de musical, care sunt formați pe stilul clasic dar își doresc să își diversifice mijloacele de expresie. Ne uităm cu toții în jur și vedem că în nicio companie de balet clasic din străinătate nu mai există un repertoriu strict academic.

– Și, dacă tot am amintit de “Cabaret” – un spectacol la care eu nu am ajuns, un spectacol la care și mulți alți constănțeni si-ar dori să ajungă – apare aici întrebarea: de ce vă vedem atât de rar la Constanța? Un proiect cu Teatrul de Stat Constanța ar fi o provocare acceptată pentru Răzvan Mazilu?

– Desigur, mi-ar făcea plăcere. Mă duc nu doar acolo unde sunt chemat, ci unde am și o chimie cu trupa respectivă, unde artiștii sunt deschiși și își doresc cu toată ființa lor să încerce altceva, să își acorde alt tip de aventură artistică. Pentru că asta este musicalul, o aventură, o experiență artistică totală și unică.