Toamna Primului Război Mondial, în Mărășeștii Dobrogei, pe linia de rezistență Topraisar – Amzacea

Bogdan Bola, autor

Toamna, 1916, Dobrogea: „ofiţerii şi soldaţii Reg. 40 Infanterie au cerut să li se aducă în tranşee steagul regimentului. Sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona <Deşteptă-te române!>, toţi au jurat pe steag că nimic nu-I va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman”. Şi aveau să se ţină de cuvânt…
Pentru că tot am fost în județ, la târgul din satul General Scărișoreanu, m-am gândit că nu ar fi rău să fac puțin cunoscută istoria acestor locuri. Acum 106 ani, armatele turco – bulgaro – germane lansau cea mai puternică ofensivă din Dobrogea.

Poziţia noastră fusese amenajată încă din timp de pace, în câmp deschis, între Topraisar și Amzacea: prima linie era constituită din tranşee pentru trăgători şi adăposturi individuale pentru observatori, iar în spatele ei era linia de reţele de sârmă ghimpată, aşezată pe patru rânduri. Cam la 150 m în urma ei era linia principală de rezistenţă formată din şiruri sinuoase de tranşee, săpate adânc pentru trăgători în picioare, legate între ele cu lungi coridoare subterane.

Poziţia de la Topraisar, denumită „vizuina de șobolani” de exasperatul general von Mackensen, din cauza sistemului de apărare bine pus la punct, era apărată de Divizia 19 Infanterie, formată din soldați experimentați care luptaseră în Dobrogea de la începutul campaniei.

Aceștia erau comandați de Constantin Scărişoreanu, un ofiţer în vârstă de 47 de ani, care fusese avansat la gradul de general chiar pe câmpul de luptă (o premieră în Armata Română), în ziua de 15 octombrie 1916.

În centrul poziţiei se aflau militarii din Brigada 17 Infanterie – regimentele 9 vânători şi 40 infanterie – comandată de colonelul Stan Poetaş („taica Stan” cum îl numea afectuos trupa). Simțind iminența atacului, în dimineaţa zilei de 19 octombrie, „ofiţerii şi soldaţii Regimentului 40 Infanterie au cerut să li se aducă în tranşee steagul regimentului. Sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona <Deşteptă-te române!>, toţi au jurat pe steag că nimic nu-I va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman”. Şi aveau să se ţină de cuvânt.

După o formidabilă pregătire de artilerie (piese de calibrul 105, 150 și 210 mm), dirijată de cinci aeronave, infanteria germană trece la atac, încercând să se apropie de poziţiile românilor, reuşind ca până la ora 19.00 să se apropie de poziţia principală situată la sud de Topraisar. În ciuda celui mai puternic bombardament văzut pe frontul dobrogean și a atacurilor necontenite, în zilele de 19-20 octombrie 1916 germanii nu au putut cuceri localitatea Topraisar.

Se spune că toate fântânile din zonă au secat, din cauza folosirii excesive, atât pentru a domoli setea combatanților dar și pentru răcirea armamentului. În această situație, von Mackensen le dă de ales ofițerilor săi: „dacă voi contați pe un succes sigur, continuați atacul…în caz contrariu, întăriți-vă puternic pe poziția pe care sunteți”. Germanii și bulgarii iau decizia înțeleaptă: să se îngrope la rândul lor în tranşee, poziţiile lor cele mai înaintate fiind la circa 300 m de liniile noastre.
Pe flancul drept însă, diviziile 61 şi 115 ruse au părăsit poziţiile, retrăgându-se spre Cobadin, lăsând prizonieri bulgarilor 24 de ofiţeri şi 2800 de soldaţi. Remarca plină de amărăciune a scriitorului Victor Lazăr redă un crunt adevăr despre aliatul nostru: „Zadarnic a fost eroismul românesc, ca înainte de lupta de la Topraisar, unde soldații români au cerut să li se aducă steagul în tranșee, ca să jure de nou pe el, că vor muri pentru apărarea pământului românesc. Ei învingeau pe dușmanul uimit de-atâta putere de jertfă, dar alături de ei, rusul mișel se preda bulgarului sau fugea înapoi”.

La flancul stâng, Divizia 9 Infanterie condusă de generalul Rașcu, nefiind susţinută de trupele ruseşti din zonă şi nici de flota rusă a amiralului Paton, nu poate face faţă atacului executat de Divizia 1 Cavalerie şi de trei regimente de infanterie bulgare, sprijinite de 12 baterii de câmp, 4 baterii grele și 20 de aeroplane şi se retrage, pierzând #Agigea.
Prin limba de pământ între lacul Tuzla și mare, cavaleria inamică șarjează și reușește să ocupe și Techirghiolul. Generalul Scărișoreanu trimite toate rezervele pentru a umple golul ivit în stânga centrului frontului, dar este prea târziu.

În aceste condiţii , fiind în pericol să fie încercuite, trupele române părăsesc poziţia de la Topraisar, în ziua de 21 octombrie începând cu ora 13.30. În pofida faptului că pozițiile de pe Dunăre erau încă intacte (lângă Rasova) și monitoarele escadrilei române de la Dunăre încă ripostau, frontul cade iar numărul prizonierilor este unul mare – 3300 de soldați.
Dar, un lucru pe care mulți îl ignoră sau îl „uită”: dintre aceștia, doar 300 erau români. Însuși inamicul nostru notează în jurnalul de operațiuni: „Românii preferau să fie împușcați decât să se dea prinși”!

La final, aduc aminte exemplul colonelului român Tarnoschi, veteran al Războiului de Independență, rechemat în serviciu militar în acel an. Acesta participă cu vitejie în luptele din prima linie, însă este capturat după ce calul îi este ucis de explozia unui obuz.
Asfixiat de gazele exploziei, cu maxilarul rupt, imobilizat sub cal, este găsit de inamic și dus în fața feldmareșalului von Mackensen. Purtarea sa a impus dușmanului respect, acesta fiind tratat ca un prizonier de rang înalt și eliberat după terminarea războiului…