Beșliii, tătarii, călărașii, lipcanii, olăcarii – precursorii curierilor diplomatici de astăzi

Din istoria de 160 de ani a Ministerului Afacerilor Străine, vă prezentăm astăzi un fragment dintr-un manuscris inedit elaborat în 1890 de directorul de atunci al Arhivelor Diplomatice, N.D. Popescu, intitulat “Schiță istorică relativă la înființarea și organizarea Ministerului Afacerilor Străine”. Acest manuscris reprezintă prima abordare a istoriei organizării instituționale a Ministerului Afacerilor Străine.

“Beșliii, tătarii, călărașii, lipcanii și toți curierii și olăcarii care transmiteau în vechime de la o localitate la alta asemenea nu erau lucrători în cancelarie, ci numai niște simpli curieri care răzbăteau țara în cruciș și curmeziș spre a transmite pe la diferiți dregători din județe ordinele șefilor de departamente și care de mai multe ori pe lună duceau la Constantinopol și aduceau de acolo corespondența Domnitorilor cu Poarta sau cu Capuchehaiele lor.

Acești curieri în timpul domniilor pământene se recrutau din rândurile armatei, dintre aprozi, călărași de elită și dorobanți sau darabani, pedestrași fruntași, dar după ce se desființă armata țării pe timpul domniei fanariote astă sarcină fu încredințată tătarilor originari din Crîm, oameni vestiți prin ușurința corpului, forță de rezistență contra ostenelii și credința și devotamentului cu care-și îndeplineau sarcina ce li se încredința.

În timpul din urmă, după ce se restabili domnia pământeană, începură a se recruta lipcanii și călărașii iarăși dintre români care nu numai se egalară în credință și destoinicie cu tătarii, dar chiar îi întrecură. Mahalalele mărginașe ale Iașilor și Bucureștilor și mai cu seamă Tătărașii și Copoul, Tirchilești, Precupeții, Obor și Foișor dădură statului pe cei mai neobosiți alergători care mult timp înlocuiră cu hărnicie iuțeala curselor de poște, care se înființară în Principate abia pe la finele primei jumătăți a secolului în care trăim.

Astă sarcină nu era atât de ușoară precum s-ar crede; nu tot celui ce știa să călărească bine putea să fie curier de stat, ci numai oameni de elită, numai ființe supuse la cele mai grele cercări puteau să fie călăreți și lipcani. Este îndeobște cunoscut în ce stare primitivă drumurile chiar cele mai mari din țara noastră mai până deunăzi, este asemenea cunoscută de cei mai învârtiți cât de rudimentară era starea căruciorului de poștă care a precedat diligența până mai deunăzi, drumurile erau niște lungi făgașuri croite pe luciul câmpiei sau prin albia apelor torențioase, semănate cu hopuri, gropi și băltocuri, preurmate de dealuri abrupte și văi adânci și presărate cu bolovani colțuroși, nenivelate, neașternute cu pietriș și lipsite de ori ce lucrări de artă, chiar de poduri și podețe, în fine cum fusese croite când primul om și-a croit prima cale de comunicație de la un loc la altul.

Căruciorul de poște era o cotigă mică strâmtă cu laturi scunde, cu osie prinsă de corpul căruței fără de nici un resort și umplute numai de fier și fără de nici un acoperiș, la care se înhăma câte șase și opt cai sălbatici mânați de surugiu numai puțin sălbatic. Când timpul era bun curierul suferea arșița cea arzătoare a câmpiilor bărăganelor, înghițea turbilioane de nori de praf, sălta zbuciumându-se din hop în hop, din piatră în piatră și din făgaș în făgaș, îndura suferințe neînchipuite în decurs de zecimi de ore, dar în fine ieșea la timpul fixat și apoi avea puțin răgaz ca să se odihnească, dar când era timpul ploios și friguros, când bătea vântul aspru și drumurile erau desfundate, atunci suferința devenea îndoit mai împungătoare. Vai de acela ce se înămolea sau avea nepartea de a i se rupe cotigă, la sosire nu dobândea nici o scuză și trebuia să recapete timpul pierdut prin sforțări supra omenești.

În călătoriile la Constantinopol mai ales lipcanului era mai expus ca oriunde, pentru că pe lângă osteneli și privațiuni înfrunta foarte adesea pericole mari. Pe atunci Dunărea nu era ca zi cutreierată de atâtea bastimente de diferite dimensiuni, dintr-astă cauză lipcanii foarte adesea negăsind la Galați, Brăila sau Giurgiu corăbii gata să umfle pânzele de plecare spre Bosfor, și neputând să aștepte prea mult apucau pe uscat calea spre Balcani, trecea cu multă greutate strâmtorile Șipcei și ale Troianului și îndurau cele mai crude suferințe din a căror cauză mulți lipcani au rămas fără de viață prin scorburile munților. Unii au înfruntat foarte adesea primejdii de altă natură au fost călcați de bandiți sângeroși plătiți de facțioși ostili domnitorilor care-i măcelăreau fără de milă și le fura corespondența care adesea era compromițătoare acelor facțioși.

În fruntea acestui corp de curieri al căror număr a variat între 24 și 48 inși se găsea câte o căpetenie numită polcovnicul de călărași ori vătaf de lipcani în turcește lipc agasî care făcea mai cu seamă pe curierul între București și Iași și Constantinopol. Isprăvile și hărnicia polcovnicului Trandafir și ale vătafului Dinu Ghigorț în Valahia și ale vătafului Antoniu Melinte și ale Polcovnicului Pamfili în Moldova au rămas tradiționale până mai deunăzi pentru acei ca amintiri a faptelor vrednice din trecut oamenii de serviciu ai Ministerului Afacerilor Străine poartă până azi numele de lipcani.”

Desene de Auguste Raffet (1804-60), apărute în volumul „Voyage dans la Russie meridionale et la Crimee par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie execute en 1837, sous la direction de M. Anatole de Demidoff”, Paris, 1844

Sursa: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe