Șarja de la Sibioara. Atacul eroic al călărașilor din Regimentul 9 Constanța

Ziua de 10 octombrie 1916 prindea trupele românești retrăgându-se prin Dobrogea, privind în urmă spre Constanța care cădea sub atacul hoardelor bulgare. Convoaiele de sute de trăsuri înfruntau noroiul și vremea rea în drumul spre alte aliniamente de unde românii, sârbii și rușii încercau să opună rezistență în fața dușmanului. Ariergarda românească observă, însă cum trupele bulgare încearcă să se strecoare spre a încercui trupele românești. Încleștarea între călărașii Regimentului 9 Constanța și cavaleria dușmană susținută de mitraliere, cunoscută sub numele de Șarja de la Cicrâcci (Sibioara de astăzi) este descrisă de sergentul Ștefan Căciulă – mare comerciant din Constanța, singurul sergent ce mai rămăsese în Escadronul 4, restul fiind uciși deja în luptă, și de sergentul Ion Iorgu din Escadronul 2 – plugar din Caramurat (Mihail Kogălniceanu).

„Dușmanul rupsese linia frontului dobrogean și, prin o învăluire pe malul mării, căuta încercuirea oștirilor noastre. Atunci începu retragerea în zile de iarnă, cu ploae măruntă amestecată cu fulguiri ușoare de zăpadă.
Populația îngrozită își căuta scăparea într-o fugă printre drumurile ce se croiseră deavalma, erau înțesate de care pline de bagaje, trase de cai slabi, gârboviți.
Într-una din zilele acestea, călărașii celor două regimente din Dobrogea se opriră la marginea satului Cicrâcci la o depărtare bunicică de Constanța.
Se dădu ordinul de descălicare și oștenii trudiți de cle două săptămâni de lupte și de marșuri fără răgaz își scoaseră hrana rece din coburi și împrejurul focurilor mâncau încet și vorbeau între ei de satele arse până la pământ, de țarini răscolite, și de tot produsul muncei lor de ani de zile – acum prădat de vrăjmaș.
Pâlpâirea flăcărilor arunca lumini ce arătau fețe întunecate și triste. Sgomote de luptă se auzeau tot mai clare și tot mai aproape; obuzele dușmane veneau fluerând. În zare, Constanța era învăluită într-un fum gros, din care eșeau pâlpâiri de flăcări ce parcă atingeau nouri…
Deodată apare la orizont un punct mic, negru; punctul se apropia și pe aceiași măsură se mărea și în curând luă forma unei mase de cai și călăreți; era o unitate de cavalerie bulgară ce tăia dealurile dea curmezișul și gonea repede spre sat.
Între călărași nici o mișcare; toți erau cu ochii ațintiți înspre dușmanul ce aci dispărea prin văi, aci apărea pe creste de dealuri, mai aproape și mai grăbit în mersul lui…

La o comandă sonoră și scurtă, ca prin farmec trei escadroane sunt călări; se așează în formație de călătorie cu ofițerii în frunte și pornesc înspre partea de unde venea ceata dușmană.
Caii se strâng unii lângă alții și din pasul ușor trec în pas grăbit, nervos, dornic de fugă. Călărașii sunt voioși; își simt inima zvâcnind cu putere de bucuria că vor da ochi cu dușmanul ce i-a îngropat în val de dărâmături tot trecutul lor. Îl văd bine pe dușman; vântul aduce frânturi de vorbe, glasuri într-o limbă streină; văd stoluri de călăreți desprinse din grămadă în mers zorit, îndreptate înspre ei; văd o mișcare vie, neobișnuită în rândurile vrăjmașului; parcă linia lor se lungește, golurile se astupă; acum uite-i coboară o pantă, a intrat în vale; nu se mai văd.
Călărașii se uită țintă la căpitanul Lupu ce era mult înainte; îl văd cum se oprește, își întoarce calul înspre ei și cu o mișcare vie scoate sabia, o ridică drept în sus și rostește o comandă; călărașii n-o aud dar într-un zdrăngănit scurt săbile sunt afară. Într-o clipă, escadroanele se desfășoară pentru luptă și câmpia e împânzită de o linie lungă de cai și călăreți. Dușmanul a răsărit pe o creastă, acum e aproape; se lămuresc chipuri și vorbe; caii se chimă cu nechezări sălbatice; călărașii simt fiorul primejdiei; inimile bat puternic; sângele se îngrămădește în obraji, îi amețește; strâng pulpele, se apleacă pe gâtul cailor și pornesc într-un galop nebun, amețitor ca un vârtej; pământul dudue surd și-n văzduh se ridică strigăte preluungi, chiote de moarte.
Dușmanul vede talazul de cai și oameni ce vin asupră-i ca o furtună, vede sticlirea pădurii de săbii; în elanul călărașilor citește sorții neizbânzii; întoarce dar e prea târziu, o secundă, două, trei – și urlete de moarte își duc ecoul până departe pe văi și dealuri. Talazul i-a ajuns și, ca la o suflare de vânt, caii și călăreții sunt răsturnați. Săbiile se învârtesc în aer în sclipiri scurte; unele cad frânte. Caii se ridică în două picioare, stau o clipă în aer și se prăbușesc pe spate sfărâmând oasele călăreților. Capete sboară, trupuri se prăbușesc. Caii fără stăpân își iau sborul peste cadavre, trec printre călăreți, îi răstoarnă, lovesc cu copitele și fără țintă ca niște năluci se pierd sub linia fumurie a orizontului…
Dușmanii s-au împuținat; mai sunt câteva pâlcuri, se apără cu îndărătnicie și cuprinși de fiorii morții se pun pe fugă, aplecați pe gâtul cailor cu capul gol, cu fețele îngrozite; dar călărașii nu se lasă, îi gonesc, le ies înainte, le taie drumul, îi înconjoară. Alte prăbușiri, alte sticliri scurte de săbii învârtite în aer, alte valuri de sânge și strigăte și vaete.

Călărașii se adună și pornesc spre sat. Câmpul e presărat cu trupuri neînsuflețite de oșteni și cai încremeniți pentru veșnicie. Și-n zare, Constanța ardea în flăcări mai mari, mai vii, parcă să lumineze calea năvălitorilor ca nu cumva să calce câmpia udată cu sânge de eroi… ”

Sursa: Studiu monografic asupra comunei Ferdinand I (Caramurat) – 1942 / FOTO: Arh. Radu Cornescu