Cartierul tătăresc din Mihail Kogălniceanu (botezată Ferdinand I de către administrația românească din Dobrogea, din mai vechiul Caramurat – denumirea inițială) era așezat în sudul localității, o aglomerare de case mici, din lut, acoperite cu stuf sau coceni de porumb, cu ferestre mici, cel mai adesea fără garduri, câteodată curțile lor fiind străbătute de ulițe întortocheate, descris de către locuitorii români prin două versuri ironice „Stradă încurcată, casă dărâmată / Intri pe brânci și ieși pe spate”.
Adesea, tinerii tătari erau căsătoriți din voința părinților, ei fiind prezentați unii altora cu ocazia altor nunți sau a întâlnirilor organizate în acest scop, acasă la una dintre fete, unde se adună fetele nemăritate și cavalerii, care se curtau reciproc prin cântece, între care mai discutau la un schimb de țigară. Fecioria fetelor era foarte importantă, foarte rar întâmplându-se ca aceștia să aibă relații sexuale înaintea căsătoriei.
Iată cu descriu doi învățători din localitate modul în care se derulau pregătirile de nuntă și nunta propriu-zisă în urmă cu aproape un secol.
„Hotărârea căsătoriei se dă de părinți. Foarte rar se pot asculta și tinerii. Pețirea se face direct de părinți, sau prin Hoge, sau prin cineva de încredere, sau chiar rudele fetei. Cu acest prilej se ia doar consimțământul sau refuzul. Dacă este pozitiv răspunsul, dă pețitorului un șervet sau o cămașe, sau amândouă. Se face apoi căsătoria.
Până în 1931, Cadiul (judecător, uneori și primar – nota mea) da autorizația căsătoriei, nefiind nevoiți tinerii a merge la primărie. Hogea făcea procesul verbal pe care îl trimetea la primărie, după care se făceau formele. Odată cu desființarea Cadiatelor, s’a unificat legislația, urmând ca tinerii să se prezinte în fața Ofițerului Stării Civile. Constatăm, însă, o lacună: Se prezintă la Primărie făcând declarații obligatorii, nemai ducându-se însă spre a desăvârși căsătoria civilă, decât foarte rar sau mai târziu, chiar după ani de zile. Acum sunt mulți care n’au căsătoria civilă, rămânând tot la practica veche, căsătoria religioasă.
Cu ocazia cununiei, între delegați are loc discuția asupra sumei de bani ce trebuie s-o dea tânărul fetei, în caz de divorț sau deces. Suma ce o propune tânărul se trecea în autorizația Cadiatului, actul rămânând la mireasă. Astăzi există un gol pentru acesta. În plus, tânărul dă socrului o sumă de bani după putere, constituind o tradiție. Fără acești bani pe care câte o dată socrul nici nu-i ia, se poate, însă fără suma ce trebuie restituită în caz de divorț sau deces, nu se poate. Aceasta constituie o siguranță a existenței ei în situație nenorocită. Trebuie să-i asigure și pensie alimentară pentru 100 de zile. Nu se poate remărita mai repede de acest termen, 100 de zile. Se ia în vedere la căsătorie frumusețea, averea și moralitatea. Pentru nuntă merge un delegat, sau părinții, sau chiar el, și hotărăște ziua. Trimite miei, cafea, zahăr la mireasă. Tatăl mirelui taie și el un mânzat sau batali, face mâncări. Vin la socri cu autorizația Cadiatului, pe care o dau Hogii și atunci este întrebat dacă este delegat, dacă are martori, dacă răspunde în fața lui Dumnezeu, în fața lui Mahomed, în lumea asta și în lumea viitoare și dacă declară răspicat afirmativ, atunci se face cununia.
Hainele de mireasă le procură mirele. Hogea face serviciul divin. După aceasta, atât delegații cât și oamenii, după ce se ospătează pleacă acasă. Mireasa pleacă ori Joia, ori Duminica, este ceva tradițional. Se face o căruță acoperită, dacă e bogată în căruță sau mașină. Asta acum. Cumnata, sora, vecinele și câțiva bătrâni merg cu căruțele, pentru ordine. Din partea mirelui nu este nimeni. Mireasa însoțită de ai ei merge la mire. Trage căruța aproape de ușa de intrare și este introdusă odată cu femeile în camera mirelui. Bărbații intră în altă cameră. Aici sunt tratați cu mâncare, cafea, tutun. Daula cântă.
După masă, dacă sunt cai de alergătură dresați, se face coșie (întrecere). Mirii nu iau parte. Cine întrece ia un cadou, o cămașe, o piele de bou sau de oaie, sau un berbec, cal, mânzat, sau un ceas, după putere. Urmează pehlivănia. se iau la trântă. Cine trântește trei persoane la rând, ia o batistă lucrată de mireasă, sau bani. Cine trântește pe toți, ia bairacul (un steag cu cadourile primite). Se pune masă și ospătează, după care se despart. Noaptea, mirele chiamă pe toți tinerii la masă cu dar. Vin și însurățeii tineri din sat și din satele din jur, însă mai mult necăsătoriți. Petrec până pe la miezul nopții, după care mirele este dus în cântece religioase, la mireasă, cântând cu toții. Nașul și mirele intră la mireasă, ceilalți se împrăștie cu daula. Mirele și nașul fac de două ori închinăciuni și apoi nașul ia rămas bun dela mire, nașul nevăzând pe mireasă. Peste 20 de zile, socrul chiamă pe ginere să-l cunoască, necunoscându-l la logodnă. Vine cu prietenii lui intimi și ceva neamuri, unde sunt puși la masă, socrul dăruind ceva ginerului.
Dacă mireasa n’a fost fată, mirele o îndepărtează imediat.
Se întâmplă adesea ca fetele să fie furate, fie din cauza părinților, sau a fetei. Nu există cazuri de concubinaj, șeriatul (legislația musulmană) neadmițând. Conviețuirea soților are la bază egalitatea. Sunt cazuri când predomină soțul sau soața. Tot venitul trece la bărbat, el ținând casa. Dacă nu se împacă, divorțează.
Sunt multe cauze care fac ca divorțul să fie caz rar. Recăsătoria se poate face după 100 de zile dela divorț. Cu anumite condițiuni, poate relua în căsătorie pe cea pe care o lăsase prin divorț. Un musulman poate lua în căsătorie pe sora nevestei tot cu anumite condițiuni. Doi frați pot lua două surori în căsătorie. Tatăl poate lua în căsătorie o femeie, iar fiul lui pe fica acestuia. Biserica și Șeriatul admite aceasta. Un bărbat poate avea două neveste, pe baza celor admise de Biserica Musulmană. Nu poate fi concordanță, însă, cu legiuirile în vigoare.”
Sursa: Studiu monografic asupra comunei Ferdinand I (1942) – Paraschiva Gh. Pușcașu și Gheorghe Pușcașu. Foto: razim-sinoe.ro
![](https://ctnl.ro/wp-content/uploads/2023/08/POVESTILE-MARII-NEGRE.jpg")
