Fie-i molozul ușor Grădinii Tomis!

Pe vremuri era bătaie pe biletele de intrare la Grădina Tomis, unde puteai vedea un film în aer liber, în timp ce ronțăiai de-ale burții și puteai să-ți cumperi și-o suconadă românească. În linii generale cam ce-ți oferă astăzi cityplex-urile, doar că te bagă-n cușcă pentru asigurarea serviciului. Pe vremuri, Grădina Tomis era o locație frumoasă și îngrijită. Pe vremuri. Vremurile comuniste.

Astăzi, nu mai este Grădina Tomis, s-a transformat în Arenele Tomis. De ce Arenele, n-am înțeles deloc, din moment ce este o singură incintă. După ce a funcționat, pentru câțiva ani, ca patinoar, așa cum și-a pierdut numele e pe cale să-și piardă și viața. Din câte știu, are un proprietar privat, ca mai toate bunurile atractive foste ale statului de prin oraș, despre care umblă o bârfă c-ar vrea să construiască un bloc mare și frumos în locul cu pricina. Poate că e fix o bârfă, însă halul de degradare în care se scufundă pare să semene cu metoda patentată din 1989 încoace: lași clădirea în paragină până se prăbușește singură, dacă e prea rezistentă o pot „ajuta” niște noctambuli de bine. După ce a căzut, poți construi orice, să fie primit. Poate că e așa, poate că nu.

Înăuntru, chiar de la intrare, domnește o mizerie înfiorătoare, role de film, gunoi și cioburi, foarte multe cioburi zac împrăștiate peste tot. Pe o mică platformă intermediară de la scările de acces în fosta grădină de vară sunt depozitați niște saci negri de gunoi plini cu ceva, peste care sunt aruncate alandala zeci de sticle de bere goale. Pute a rahat omenesc peste tot, de-ți taie respirația și-ți dau lacrimile. Unde a fost vreo ușă n-au rămas decât tocuri smulse ori strâmbate cu o vehemență fizică vecină cu ticăloșia. Peste tot vezi numai mâzgăleli cu pretenții de graffiti, iar pe un geam, un artist de ocazie a desenat un organ masculin în plin avânt, probabil cum și-ar fi dorit prietena lui. Curios, ecranul de proiecție a scăpat crampelor creatoare, e aproximativ alb, un alb încrucișat de vânt și soare cu praful ultimilor ani. Printre scaune, acolo nu au crescut copăcei mai înalți de doi-trei metri, putrezesc bucăți de mochetă. Un tablou al deznădejdii…

Ceva nu pot să înțeleg. În timp ce ne dăm de ceasul morții în a căuta atracții de vară pentru turiști, administrație și oameni interesați, o asemenea construcție stă nefolosită, autodistrugându-se. În fix buricul târgului, chiar în calea turiștilor, dar și a localnicilor. E semn de tâmpenie, indolență sau golănie?