Eroului Constanței, Contraamiralul Horia Macellariu, cu plecăciune, de Ziua Marinei

Constanța are eroi. Nu trebuie decât să-i aducem în fața tinerelor generații, poate chiar în acel manual de istorie locală pe care îl doresc. Prezentul material este o compilație din mai multe surse, nu este un material de autor și nu are pretenția decât să transmită o plecăciune în fața unui erou adevărat al Constanței și al României, Contraamiralul Horia Macellariu – cel care a salvat Constanța și flota românească de la distrugere.

„Născut la Craiova la data de 10 mai 1894, tânărul Horia Macellariu și-a ales ca drum în viață cariera militară, mergând, mai degrabă pe urmele rudelor mamei sale, fiică a unui ofițer de cavalerie participant la Războiul de Independență. Strămoșii săi se îndeletniceau cu comerțul cu animale, plecând din Țara Românească în Ardeal; unii erau măcelari, motiv pentru care s-au numit Fleșeriu (fleische – carne, în germană). Ulterior, și-au românizat numele drept Măcelaru, iar apoi, în tradiția Școlii Ardelene, și l-au latinizat sub forma Macellariu. Bunicul său, Ilie Măcelariu a fost primul preşedinte al Partidului Naţional din Transilvania, partidul care a proclamat unirea acestei provincii cu România, devenit mai târziu Partidul Naţional Ţărănesc.

Horia Macellariu a studiat la Liceul „Mihai Viteazu” din București, după care a urmat cursurile Școlii de Artilerie, Geniu și Marină, devenind sublocotenent de marină la 15 iunie 1915. În anul următor, România a intrat în război, iar tânărului ofițer i s-a încredințat funcția de comandant al navei de comandament „Principele Nicolae”, fiind in acelasi timp adjutant al contraamiralului Nicolae Negru, comandantul Flotei de operațiuni româno-ruse în bătăliile de la Turtucaia, Rasova, Hârșova și brațul Măcin. În 1917, bravul ofițer de marină a asigurat apărarea antiaeriană a Flotei de operațiuni retrasă la Chilia Veche. Ca urmare a modului în care a acționat în luptă, a fost decorat cu Ordinul Coroana României.

După încheierea primului război mondial, a absolvit Școala de aplicații și apoi Școala de informații pentru ofițeri superiori. Având gradul de căpitan, a comandat canoniera “Lepri” și torpilorul “Vârtejul” cu care a participat, în perioada 1923-1925, la dragarea minelor instalate de beligeranți în apele litoralului românesc. Trimis la studii în Franța, a absolvit, în anul 1928, Școala de Război Naval, fiind brevetat ofițer de Stat Major, iar președintele Franței i-a conferit Crucea de Cavaler al Legiunii de Onoare. Revenit în țară, Macellariu deține funcții importante în structura Marelui Stat Major, la Comandamentul Marinei Militare, fiind și profesor la Școala Superioară de Război, iar în 1938 i s-a încredinţat comanda navei care a dus la Balcic inima Reginei Maria (îndeplinindu-se astfel dorinţa defunctei) şi a reprezentat Marina Regală la funeraliile părintelui Turciei moderne, Mus­tafa Kemal Ataturk. Din anul 1939, având gradul de comandor, este numit în funcția de șef al Statului Major al Marinei. După un an, în 1940, devine secretar general al Ministerului Aerului și Marinei. Începutul celui de al doilea război mondial face ca experimentatul comandor Horia Macellariu să revină la conducerea Statului Major al Comandamentului Marinei Regale.

Contraamiralul Horia Macellariu a coordonat, în perioada 12 aprilie-14 mai 1944, una din cele mai mari operații de retragere a unor armate pe calea mării, din cursul celui de-al doilea război mondial. Forțele navale maritime au participat la operația de evacuare navală a 130.000 de militari români și germani din zona Odessa și Sevastopol, cunoscută sub denumirea de „Operația 60.000”, în cursul unei puternice ofensive a armatei sovietice. Pentru această activitate, Horia Macellariu a fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului „Steaua României” și cu Ordinul militar german Crucea de Cavaler a Crucii de Fier.

În noaptea de 23/24 august 1944, viceamiralul Ioan Georgescu, șeful Statului Major al Marinei Române i-a ordonat contraamiralului Macellariu să înceteze orice subordonare față de Comandamentul german, să oprească luptele contra sovieticilor și să riposteze în cazul că trupele germane îi vor ataca și „să se evite orice fel de provocare față de forțele germane”. Macellariu a luat legătura cu viceamiralul german Brinkmann, comandantul suprem german, care avea dispoziții să nu cedeze Constanța, să lupte pentru menținerea ei cu orice preț și să captureze flota română, riscându-și viața și deplasîndu-se la bordul puternicei baterii germane Tirpitz.

În cartea sa de memorii, ÎN PLIN URAGAN, amiralul român a descris felul în care a decurs discuția sa cu amiralul german: „Între patru ochi, am examinat împreună situația și l-am determinat să se retragă fără luptă și distrugeri, care ar fi făcut victime în populația nevinovată. (…) Deci, bătălia dintre flota germană și flota română s-a dat între mine și amiralul Brinkmann, în bateria germana Tirpitz.” Ca urmare a acestor discuții, flota germană s-a retras fără luptă la 25 august 1944. „Pe germani i-a dezarmat marea. Dacă am fi încercat s-o facem noi, împotriva ordinelor pe care le aveam, inițiativa noastră n-ar fi reușit decât să creeze un dezastru național. Mi-ar fi fost ușor, dacă aș fi fost nebun, să ordon: Deschideți focul! Dar nici un amiral, în toată istoria războaielor navale, n-ar fi admis o asemenea soluție: să se bată în port! Dacă aș fi procedat totuși așa, probabil că acei oameni de la Tribunalul Poporului m-ar fi considerat un erou, deși în realitate n-aș fi fost decât un criminal plin de sângele camarazilor mei – puși de țară sub ordinele mele, să-i apăr, nu să-i ucid -, plin de sângele populației nevinovate, pe care trebuia s-o cruț, ca să nu mai pomenesc de mormanul de ruine în care ar fi fost transformată Constanța și localitățile din jurul ei” scrie mai târziu Macellariu, anchetat de către conducerea Marinei Române la indicațiile aliaților sovietici și trimis în fața Tribunalului Poporului, fiind acuzat de „pactizare cu inamicul” pentru că nu a atacat flota germană și a salvat orașul Constanța de la distrugere. Chiar dacă până și instanța clocită de sovietici l-a achitat, eroul Constanței tot nu a fost pe placul celor care conduceau destinele României.

După trecerea sa în rezervă, Macellariu a aderat la Mişcarea Naţională de Rezistenţă, iniţiată de generalul în rezervă Aurel Aldea, în calitate de comandant militar. A fost unul dintre principalii organizatori ai amplei manifestaţii promonarhiste de la 8 noiembrie 1945. Alături de „grupul inginerilor”, condus de Ioan Bujoiu, a activat şi în cadrul Mişcării Libertăţii Româneşti. De la percheziţia la domiciliu de la 27 mai 1946 şi până la arestarea din noaptea de 18 spre 19 aprilie, s-a ascuns prin casele diferitor prieteni. Arestat şi judecat pentru „activitatea criminală”, a fost condamnat la muncă silnică şi la degradare civică pe viaţă, precum şi la plata unei importante sume de bani ca daune materiale. A suferit în închisorile Aiud, Râmnicu Sărat, Jilava şi Gherla. A fost ţinut timp de şase ani singur în celulă, iar la Râmnicu Sărat, supus unui regim de înfometare. De foame şi-a mâncat atunci paiele din salteaua de la pat. Eliberat după 16 ani de detenție, a fost reabilitat în 1964 și repus în drepturile pe care le merita cu prisosință.

Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, Horia Macellariu s-a stins din viață la vârsta de 95 de ani, în ziua de 11 iulie a anului 1989 și își doarme somnul de veci în cimitirul Mănăstirii Cozia, așa cum i-a fost ultima dorință…”