Domnule Profesor, apologeții urii nu sunt mai înalți decât Istoria

Sunt mâhnit. Sunt stupefiat. Sunt teribil de afectat de felul în care ura s-a strecurat în locul unde nu avea ce căuta. Am crezut că Forțele Binelui sunt acolo unde nu se întindea, atât de atotcuprinzătoare umbra domnului Mazăre. Am crezut că, odată plecat de la Primăria Constanța omul declarat năpasta secolului, vom avea parte de o serie de dezbateri corecte, în favoarea comunității, în forul care, poate o să vă surprind, NU REPREZINTĂ partidele sau nu ar trebui să reprezinte partidele, ci pe Cetățeni.

M-am înșelat. Ura, uneltirea, săpătura politică, mârșăvia s-au dovedit a fi mai înrădăcinate decât știrul pe care îl drăcuia bunica. Lor le-a căzut pradă unul dintre cei mai iubiți oameni din Constanța, profesorul Gheorghe Dumitrașcu, supus unei umilințe care îmi învolburează și acum creierul și mă duce la marginea stăpânirii cuvintelor.

Mi-e rușine de rușinea lor de oameni cu părul alb, mi-e rușine de rușinea pe care au pierdut-o când au găsit și-au strâns la piept ura. Ce cuvinte să ai de spus când te cuprinde mânia? Poate numai atât cât a putut cuprinde într-un singur cuvânt un student înalt, subțire, cu glas gâtuit: Rușine!

Ce importanță mai are că l-au făcut securist pe bătrânul nostru profesor? Ce importanță mai are că era, bineînțeles, o minciună? Vreți să vedeți hârtiile care atestă minciuna hâdă cu picioarele-i scurte și crăcănate, cu mersu-i bălăngănit de beția zăludului gând? Vedeți-le…