Coman și Vrabie. Poveste despre țigări, mici și brânză de Peștera

Este ora 20 și 30 de minute. Povestea mea deja prinde viteză, alături de oameni pe care i-am prețuit mereu: Valentin Vrabie, Sorin Radu, Valentin Ispas și alții, persoane private, al căror nume nu pot să vi-l dezvălui și mi se pare corect să procedez așa. Dacă vor vrea ei să o facă, atunci să o facă! Povestea, însă, a început mult mai devreme, când soarele abia se îngâna pe cer, clipea ușor peste linia subțire dintre mare și văzduh… Era dimineață și sute de voluntari se înghesuiau în autocarele care urmau să-i transporte în El Dorado-ul Pădurii din județul Constanța, comuna Peștera, locul minunilor comise de un primar fără de partid: Vrabie.

Am plantat copăcei în acele zile. Niște zgaibe mici, despre care oricui i-ar fi greu să prevadă că se vor transforma în zid vegetal contra viscolului. Glădiță și sălcioară. Am fost acolo alături de familia mea, de unul din studenții de la Istorie, Alexandru, și de bunul și vechiul meu prieten Rareș, unul dintre cei mai cunoscuți specialiști români la nivel mondial din off-shore, în fața căruia multe capete de arabi împrăștie largi salutări. Nici Rareș nu a venit singur, ci cu una din fetele lui. A fost un festin ecologic!

Am lucrat până pe la trei și ceva după-amiază. Apoi, ne-am oprit, am tras un fotbal și ne-am pregătit de plecare. Aici începe povestea. Primarul Vrabie mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus, cu sinceritatea lui ciudată pentru vremurile noastre, să rămân, fiindcă vrea să vorbim și eu sunt pasăre rară, ajung la el poate o dată pe lună, dacă nu și mai rar. Am rămas. Nu singur, ci alături de alți prieteni de pe o listă scurtă, dar asta contează mai puțin. S-a încins și mai tare grătarul cu mici de Peștera, s-a agitat cuțitul printre cuburile mari, albe și frumoase de brânză de Peștera, s-au încordat cazanele de cafea. Nea Gigi, tricele, a pus lângă noi și o damigeană de vin de Peștera, să fie, dacă ne-o fi sete. Și ne-am așternut pe sfadă. Cafeaua și apa mi-au stat de-a dreapta. Și încă una. Și încă alta. S-a dus și-un pachet de tutun, iarba dracului. „Lasă, domnu’ Vali, că aduc eu altul!” parcă nea Gigi, tricele, mi-a zis. Și-a adus. Și-am pufăit lângă alte cafele și lângă alte planuri pentru școlari și pentru arheologi. Se dusese soarele să adoarmă demult, doborât de oboseală, dar cine avea ochi pentru el… Aveam de vorbit planuri pentru școală, pentru oameni, pentru comunicarea spre alții a reușitelor și a drumului pe care îl aveau de urmat pentru ca alte „Peșteri” să poată răsări în județ sau în țară.

Când ploaia a răpăit brusc peste prelata cortului din mijlocul câmpului unde plantasem în acea zi glădiță și sălcioară, ne-am uitat la ceasuri. Era 3 dimineața. Între timp, nea Gigi mai adusese un pachet de țigări, pe care aproape îl terminasem. Al treilea. Ne-am urcat în mașini  și am plecat.

Am ajuns acasă, în acea dimineață, pe la ora 4. Atunci, în creierii dimineții, s-a produs. Nu știu dacă alții au avut norocul să crească în casa bunicilor și să facă toate trăznăile. Eu am avut acest noroc. Între altele, m-a prins bunica mâncând cenușă din sobă. Știu perfect ce gust are. Atunci, în acea dimineață, am simțit că mâncasem două fărașe de cenușă. Am dus mâna la piept, am luat cu două degete al treilea pachet de țigări din ziua aceea, în care mai erau două-trei cuie de coșciug, și l-am aruncat în găleată. Am decis că am încheiat acolo cariera mea de fumător de peste un sfert de secol.

Se împlinește un an de zile de când nu am mai fumat. Și nici n-am simțit dorința de a o mai face…