Aventurile unui constănțean care a vrut canalizare, nimic mai mult

În vremurile când bravii fii ai satului populau orașele, sporind puterea clasei muncitoare din industria mamutologică a României, unul din marile motive ale împăunării proaspeților urbani în fața vericilor rurali era acela că, atunci când lovea cinstita cufureală, nu mai erau nevoiți să fugă ținându-se de pântece până în fundul grădinii, unde, printre scâncete și mârâituri, să slobozească obolul natural. Ba, mai mult, odată treaba rezolvată, sfânta curățenie a locului de muncă nu avea printre rezultate și păstrarea a câteva fraze din articolul de prima pagină din Scânteia imprimate pe una dintre buci. Căcăstoarea din casă, dragii mei, era suprema cucerire. Buda cu ușă întreagă (deși unii, mai nostalgici, n-au putut rezista tentației de a-i pune un geam înflorat prin care puteai zări silueta utilizatorului așezat pe tron), fără muște bâzâind dosul, fără vântul de iarnă adiind crâncen pe la spate, dotată cu șnurul a cărui tragere declanșa ascunderea în vertijul apelor a rezultatului muncii, erau suficiente motive de mândrie în fața părinților agricultori.

Nu știu cum a fost atunci, dar astăzi, drumul spre civilitate, spre urban, în chiar mijlocul urbanului, seamănă mai degrabă cu muncile lui Hercule, din moment ce trebuie să treci prin examene grele de obținere a tot soiul de certificate, aprobări și autorizații (Certificat de Urbanism, Aprobare de mediu, Autorizație de construcție!), numai pentru a nu te mai ușura pe după tufa de levănțică din spate. Dacă scoatem logica la tablă, în baza grijii detaliate pe care o avem în fața Mamei Naturi, până într-acolo încât nici uleiul în care s-au prăjit cartofii nu mai poate fi aruncat pe gârlă, ci adunat cu grijă într-un bidon și reciclat, te-ai aștepta ca, oriunde apare un cetățean ce cuteză a spune administrației locale că are nevoie de canalizare, să se declanșeze imediat un mecanism de combatere a WC-ului din fundul curții. Te-ai aștepta ca inspectorii doamnei Primăria Constanța să controleze fiecare stradă a Municipiului, spre a detecta dacă mai sunt case ale căror stăpâni se ușurează pe stradă, la propriu și să ia măsuri de îndată pentru ca mediul și sănătatea orașului să fie protejate. Dacă te-ai așteptat, te-ai așteptat degeaba, cetățene, să mă ierți, ești un tâmpit la fel de mare ca mine!

Să purcedem la povestea cea adevărată.

S-a întâmplat momentul fericit în care am putut cumpăra o casă pe pământ, în oraș. Orașul Constanța. Nici mare, dar nici mică, are și o curticică frumoasă, are o boltă cu viță de vie din care vom face anul ăsta primul vin al nostru, i-ar mai trebui o canalizare. Eh, mi-am zis, e doar o formalitate, ce naiba! Și-a început formalitatea…

Întâi am depus o solicitare la RAJA, companie pe care am anunțat-o că vreau canalizare. Acolo a durat cam două săptămâni, au venit două echipe, au măsurat, au cercetat, au scris pe niște foi niște treburi de-ale lor, după care m-au anunțat să mă duc la un birou de pe bulevardul Mamaia de unde să-mi iau aprobarea și restul de hârțogărie. În următoarele 2-3 zile, un proiectant ales de pe lista recomandată de RAJA mi-a și făcut proiectul și mi-a pus în brațe niște dosare, niște cereri și mi-a urat, zâmbind, succes. Chestia asta cu uratul m-a cam nedumerit, fiindcă deja mă cuprinsese optimismul. Cum adică, succes? Avem legi, avem termene, avem o Primărie reformată, modernizată! Bine, mă!

Cu dosărelul în brațe mă duc la Agenția pentru Protecția Mediului, iau un bon de ordine, trec 10 minute, mă primește o tanti într-un birou, râde și îmi spune că întâi trebuie să trec de Certificatul de Urbanism și, după aia, să mă duc la ea, dar nu cumva fără o hârtie de 100 de lei în buzunar, fiindcă îmi va trebui la o taxă. Buuuun, mă duc la Centrul pentru Guguștiuci, pardon!, Cetățeni de la mall-ul din parc, hotărât să depășesc primul pas, obținerea Certificatului de Urbanism. Era marți. „Nu se primesc cereri decât luni, miercuri și vineri” îmi spun băieții cerberi, amabili altfel. Dar, marți și joi au păr pe spate, au muci pe față, de ce nu se primesc solicitări?, mi-a venit să-i întreb, însă oamenii nu aveau nici o vină. Bine, mă întorc mâine. Miercuri dimineață iau bon de ordine și constat că mai aveam 20 de inși în față. Perfect, și-așa nu băusem cafeaua și mă gândesc că, în timpul în care voi degusta licoarea energizantă, cei douăzeci se vor topi în brațele serviciului corespunzător. După prânz, aproape de închidere, reușesc să intru și eu. Nasol. Se constată că planurile nu sunt vizate de OCPI, așa cum e acum noua indicație. Pot să plătesc taxa pentru cerere, în schimb. 7 lei. Mă duc la OCPI, a doua zi, tot cu bon, înarmat cu indicațiile de la Primăria Constanța. Alea noi. Cer ce mi s-a cerut, aflu că durează cam o săptămână. Dar, pot să plătesc taxele pentru serviciu. Plătesc. Peste o săptămână îmi ridic hârtiile, mă uit pe ele și văd că-s făcute la altă scară decât aia solicitată. Iau alt bon, aștept, intru la funcționar și întreb de ce am cerut una și mi s-a dat alta. Taxele le-am plătit. Funcționarul ridică din umeri. Eu îi cer să scrie pe acte că nu sunt în stare să-mi dea altele și să semneze. Am plătit taxele, îi reamintesc, deci sunt gata să fac un megascandal cu plângeri, imclusiv penale. Mă trimite la un alt funcționar, responsabilul cu întocmirea actelor, care se uită SENIN la mine și îmi spune sec: ALTCEVA NU AVEM, ASTA ESTE, dacă nu vi le primesc, nu am ce să vă fac. Dar, crede funcționarul, o să le primească și așa. O iau de la capăt, dimineața, bon de ordine la Centrul pentru Cetățeni de la mall-ul din parc, 20 de inși în față, cafea, apă plată, într-un final intru. Fericire!, mi le primește și așa. Da, dar nu sunt bune altele acum, fiindcă a apărut o nouă indicație, niște desene trebuie să fie… stereo. Mă gândesc dacă nu cumva sunt la camera ascunsă.Cum, hârtii stereo?! Am impresia că cineva face mișto de mine. Mă uit discret în jur. Funcționarul primăriei se uită a mine scrutător (s-o gândi că sunt nebun?). Fac un efort, mă calmez, îl sun pe proiectant, îl pun la telefon cu funcționarul primăriei. Aparent se înțeleg între ei, proiectantul îmi spune că-mi face altele, stereo, dracu să le ia. Mi le face peste vreo 2-3 zile. Pentru a treia oară, o iau de la capăt, dimineața, bon de ordine la Centrul pentru Cetățeni de la mall-ul din parc, 20 de inși în față, cafea, apă plată, într-un final intru. Mi se primește dosarul și mi se spune că va dura 30 de zile. Băieții care păzesc ușa de intrare sunt bucuroși și ei. Plec. Era 3 octombrie.

Astăzi este 5 noiembrie, iar contorul oficial al Primăriei spune că au trecut 34 de zile. Termenul a fost depășit. (va urma)

PS Iată și dovada foto a poveștii.