Arhitectul lui Dumnezeu de pe coastele Pârjoaiei dobrogene

Era o zi de vară dobrogeană când am ajuns pe malul Dunării, pe ulicioarele înguste și întortocheate, oarecum pietruite, șerpuind nedumerite, parcă, dar atacând pieptiș falezele înalte, pe care stau risipite casele satului denumit, altădată, Pârjoaia, astăzi Izvoarele. Am poposit în curtea unui arhitect bucureștean, Calboreanu, iremediabil îndrăgostit de apele Dunării, într-atât de tare încât a căutat o căsuță unde să-și petreacă verile din iarna vieții. Destinul i-a purtat pașii spre satul bătrân, cu oameni bătrâni, cu istorie aproape la fel de bătrână cât timpul omului. Forțe divine trebuie să fi fost la mijloc, după cum suspina o măicuță bătrână de la un așezământ creștin din apropiere: „L-am rugat pe Dumnezeu să-mi trimită un arhitect și el mi-a trimis doi!”

Vlad Calboreanu este unul din eroii cuminți ai acestei nații, un om exprimând o incredibilă modestie. În preajma lui te simți înțelepțit, te lași pătruns de generozitatea care se așterne ca o pătură călduroasă, protectivă, în timp ce povestea despre salvarea uneia dintre cele mai vechi, poate chiar cea mai veche bisericuță din Dobrogea, curge molcom, întocmai ca apele Dunării lângă care arhitectul a făcut descoperirea cea mare cu ani în urmă.

La aruncătură de sâmbure de piersică de casa pe care a cumpărat-o cu ani în urmă, era o alta, cam părăginită, cu un perete crăpat, stând a se prăbuși. Sătenii i-au spus că aceea e biserica lor și că acolo

încă slujește un preot, care vine când și când. În rest, stă închisă. În adevăr, bisericuța nu este așa cum și-ar închipui-o astăzi oricare creștin, ci o construcție nu foarte diferită, în exterior, de o casă de locuit, cu excepția laturii din spate, care este rotundă. În spatele peretelui rotund, până la catapeteasmă (peretele cu multe icoane, pe care îl vedeți în toate bisericile ortodoxe) este altarul. Doar un ochi ager poate să observe în fața intrării o cruce mică, metalică. Undeva, în stânga micii clădiri, curios de zdravănă, stă o clopotniță înjghebată din patru bârne mai groase și alte câteva mai subțiri, de legătură.

Ascunși de soarele dogoritor al Dobrogei sub o boltă din viță de vie, la o masă un pic șchioapă, la o apă rece, un vin bun și un castron cu prune mari, negre și dulci, ascultăm povestea salvării bătrânei bisericuțe, care a rezistat ghearelor timpului de peste două secole și jumătate, până și-a întâlnit salvatorul.

Arhitectul nu a stat prea mult pe gânduri. A bătut drumuri la București pentru aprobări și o brumă de finanțare de la Ministerul Culturii. Cunoștea pe cineva acolo. S-a întors cu ceva bani și i-a chemat pe sătenii din Pârjoaia să-i fie alături în ceea ce urma să se întâmple: desfacerea în bucăți a construcției cu pereți din nuiele acoperiți cu lut, după ce, mai întâi, va fi fost deja demontat acoperișul din bârne vechi și groase de lemn, unele cumplit de deteriorate. Nu era deloc floare la ureche. Fiecare trunchi de lemn din

acoperiș sau dintre contraforți a primit porția lui de atenție. Bărbații satului și-au azvârlit cămășile din spate și s-au avântat printre bârne, lucrând cu fierăstrăul, ciocanele și cuțitoaia, iar femeile au legat mai bine basmalele, au suflecat polele fustelor și s-au apucat să frământe în picioare chirpicul pentru umplut noii pereți din nuiele ai casei lui Dumnezeu. Ca-n poveștile românești străvechi, s-a muncit zi de vară până-n seară. La sfârșit, când căsuța-bisericuță a fost gata, icoanele cele vechi din iconostas și cele care împodobeau pereții s-au întors acasă. Una din minunile de mai bine de două secole și jumătate ale creștinismului din Dobrogea, ridicată în vremea în care otomanii stăpâneau pământul dintre Dunăre și Mare, va înfrunta mai departe secolele ce vor veni, ducând peste un mesaj vechi „suntem români fiindcă suntem creștini și suntem creștini fiindcă suntem români”.

Cu ochii vii și barba albă mare, rotundă, ca de Moș Crăciun, arhitectul și-a încheiat povestirea șoptind încetișor că sub altar a găsit urme străvechi de stâlpi. E foarte probabil că bătrâna bisericuță să continue tradiția unui loc de cult vechi de milenii, din vremea în care civilizațiile care au dat Dobrogei Gânditorul și perechea sa trăiau pe acest pământ…

Am părăsit casa lui Vlad Calboreanu cu sentimentul că, dacă există acolo unde se spune că există, Dumnezeu ne iubește și trimite câte o frântură din el prin oamenii aceștia neștiuți cu suflete uriașe.