Despre Ipocrizie în relația dintre Biserica Ortodoxă și Stat

„Pare că Biserica îşi face bine treaba, în timp ce Statul nu. Spun „pare” pentru că la o analiză mai atentă lucrurile se mai diluează. Adică avem o biserică pentru 475 – 2.760 români, şi un pat de spital pentru maxim 300 de persoane şi o şcoala pentru maxim 3.000 locuitori.” Un citat care mi-a atras atenția, astăzi, într-un text scris de părintele Eugen Tănăsescu pe blogul său alocat de Adevărul. Teribil de asemănătoare afirmația cu cea a Sorin Ovidiu Vântu, care își explica nonșalant furăciunile printr-o expresie gen „întăriți-vă statul”. Cum ar fi, omul ne-a explicat că ne-a furat, fiindcă am fost niște proști și n-am fost în stare să-l oprim, prin instituțiile care ne reprezintă, ca cetățeni.

Înainte de a privi puțin această exprimare senină, se cuvine să facem precizarea că, oricât ar răcni ipocriții, majoritatea celor care critică atitudinea conducerii BOR și a unor personaje din cadrul clerului său NU au luat la țintă creștinismul și, în nici un caz ortodoxia, atâta câtă înțeleg chiar ei din ea. De fapt, dacă am încerca să judecăm după câteva percepte creștine simple, destui dintre capii și slujbașii mărunți ai BOR sunt candidați serioși la biletele pentru serviciul de îngrijit smoala.

Observația aproape generalizată este legată de relația cel puțin nepotrivită a BOR cu banul public. Întâi de toate, statul plătește foarte mulți angajați ai BOR, începând din vârf și până mai spre coadă – în unele cazuri nu integral, dar contribuția este semnificativă. Bani publici, unu la mână. Apoi, BOR (ca și alte culte, trebuie precizată și asta) primește purcoaie de bani prin alocări guvernamentale, actuala cireașă pe tort fiind pretențiile exagerate legate de stolul de papagali din capul PFA Daniel care nu știu să spună decât: Catedrala Mânturii Neamului. Bani publici, doi la mână. Onor Biserica ortodoxă, majoritară spre 90% în Romania, este abonata incontestabilă a bugetelor județene și locale, de unde se scurg sume și beneficii care ar provoca infarctul oricărui grup de bibliotecari de la orice Bibliotecă Județeană, din oricare județ al patriei noastre creștine. Bani publici, trei la mână. Lor li se adaugă sponsorizările și alte tipuri de beneficii materiale venite dinspre regii de interes public sau companii de stat, în ultima vreme, de la cele din urmă, mai subțire, ce-i drept. Bani publici, patru la mână.

Deocamdată nu am văzut un raport oficial, al Bisericii, al Statului sau al vreunei instituții potențial responsabile cu banul public, legat de fondurile pomenite, care să prezinte în detaliu situația prezentată mai sus. Acestor sume migrate din buzunarul public spre cel al BOR se adaugă fondurile proprii, produse de pleiada de firme patronate de Biserică, adunate din taxarea credincioșilor pentru anumite servicii spirituale (!) și din contribuții, din donațiile cetățenilor cu aplecări religioase adânci, precum și munții de bani negri întotdeauna pomeniți, niciodată cunatificați oficial (doar bârfiți pe la colțuri de enoriașii mirați de transformarea mașinilor amărâte în limuzine, a căsuțelor în vile, a supleții slujitorilor în burdihanism).

Dintr-un punct de vedere, Eugen Tănăsescu are dreptate: statul nu-și face datoria, prin reprezentanții săi. Fiindcă n-am auzit de vreun preot să fi băgat mâna în gâtul vreunui primar sau căpitan de județ ca să obțină fonduri pentru gardul de fier forjat sau cupola poleită cu aur a bisericii rurale înainte de realizarea canalizării din sat, a asfaltării ulițelor, a (re)construirii dispensarului sau a refacerii școlii. Am observat, mai degrabă, înțelegerea tacită a menționaților, întru propășirea politico-administrativă a celor din urmă și creșterea bunăstării preoțești. Ce ne îndreptățește această situație să facem? La gâtul cui să ne repezim: cel politic, ales prin vot (votul nostru) sau cel religios? Asta e într-adevăr de discutat, cred. Avem de a face și cu destulă ipocrizie și aici.

Una peste alta, poți să ceri moralitate doar acolo unde mai există o șansă de a descoperi o așa resursă rară. Prin urmare, la BOR, fiindcă în cealaltă parte spovedaniile sunt cu mandat și țin de la 30 de zile în sus.

Pe de altă parte, reprezentanții Bisericii, nu toți, dar suficient de mulți, răspund ca o placă zgâriată: secularizarea e de vină. Cu alte cuvinte, voi ați vrut-o, acum v-o plătim! Lipsește doar rânjetul din colțul gurii, deși, dacă privesc cu atenție spre Patriarhie, parcă-parcă…