Caut TSD-iști cu berete roșii pentru călătorie, doar dus, în 1987

În ultima săptămână de campanie electorală, domnișori și domnișoare costumați cu hăinuțe de-un roșu comunist teribil și dotați cu berete roșii zâmbesc din fotografii reproduse pe conturile personale Facebook sau pe ale șefilor lor, în timp ce ne informează, în câteva cuvinte, că trebăluiesc în calitate de virili activiști ai partidului roșu. Asemănarea izbitoare cu ținuta de pionier de pe vremea partidului comunist m-a făcut să-mi doresc a avea puterea să comit un act pe care un preot l-ar numi păcat.

Aș vrea să-i duc în 1987 și să-i las acolo. Cu tot cu beretele lor roșii. Cu alura aia de pionieri.

Aș vrea să-i duc în 1987 și să-i las la coadă la capete și cozi de pește. O coadă pe trei rânduri, lungă de 100 de metri. Să-i las la Gostat, de mână cu mămicile și tăticii lor, la coadă la tacâmuri de pui. Să-i văd cum tremură două-trei ore în înghesuiala de pe trotuar și să le văd fețele când află definiția alimentului numit tacâm de pui: spinare, cap, gheare. Să-i văd cum țin în mâna transpirată de speranță o cartelă pentru rația lunară de ulei, zahăr și unt – 250 de grame de unt pe lună – așteptând la o coadă lungă, fiindcă s-a băgat rația. Mi-ar plăcea să le văd mutrele când ajung la 2 pași de camera sordidă a împărțelii, de patru metri pătrați, iar o voce zbiară isteric dinăuntru S-a terminat untul! și canci unt (ca să folosesc o expresie preferată a unui șef de-al lor) pentru luna aia.

Aș vrea să-i duc în 1987 și să-i văd cum stau în sala de clasă unde e mai frig decât afară, cu paltoanele pe ei, cu fesurile și căciulile trase pe ochi, dârdâind ca vergile. Să-i văd cum scriu cu mănușile în mâini la o temperatură de 6 grade, cum citesc bâlbâindu-se de frig, cum scot aburi pe gură și pe nas în timp ce se îndreaptă spre tablă.

Aș vrea să-i duc în 1987 și să-i las acolo. Să-i văd cum tremură în casele cu patru calorifere reci ca gheața polară, cum dorm cu trei pulovere pe ei și încălțați cu două perechi de șosete groase, chirciți sub plapumă. Să-i văd spălându-se cu apă încălzită în cratițe, pe aragaz, fiindcă au pierdut cele 2 ore de apă caldă livrată pe țeavă. Să-i văd cum își fac lecțiile la lumânare, fiindcă e întrerupt curentul. Să-i pun să se uite la o oră de știri numai cu Dictatorul și prietenii lui.

Aș vrea să-i duc la practici agricole și să văd cum simt bătaia de joc. Să-i las în câmp două săptămâni, cazați în colibe de melamină, hrăniți cu zeme lungi pe post de ciorbe, obligați să facă baie o singură dată pe săptămână și atunci cu apă rece. Să-i trezesc de la ora șase și să-i trimit în vie, unde să muncească până fac cincizeci de coșuri mari cu struguri. Să-i aud cum chițăie când află că, dacă nu fac jumătate de normă până la miezul zilei, nu mănâncă prânzul și dacă nu termină până seara, pierd și cina.

Să-i duc în 1987 și să-i oblig să stea unsprezece ore în picioare, în ploaie și vânt, ca să-l întâmpine pe Che Guevarra Ceaușescu. Să-i duc pe stadion, în plină vară, unde să le fiarbă creierele în cap zile întregi, în timp ce fac exerciții imbecile cu niște cartoane colorate pentru sărbătorirea zilei de 23 august.

Și după ce trec prin toate astea, să le spun că n-a fost doar un experiment, că-i las acolo, să trăiască în fiecare zi toate cele descrise și încă mai mult decât atât. Așa cum le-am trăit noi.

Să le șterg de pe fețe zâmbetele alea imbecile de pionieri voioși. Să vadă cum arată socialismul.