Unde-s graurii, galetile cu apa pentru ghetusuri si oamenii de zapada cu morcovul pus in nepotrivire cu simtul mirosului?

E o zapada trista. Doar ciorile o canta. Atat. Ciori. N-am vazut macar un picior de graur vesel, pe care, in copilarie, ne straduiam sa-i prindem cu niste capcane rudimentare si cateva resturi de paine, provenind din feliile sterpelite pe ascuns din cutia de lemn asezata in dulapul cu melamina ciobita din bucataria mamei.

E o zapada trista. Alba, groasa, scartaind dupa gerurile teribile din cursul noptilor trecute peste ea. Trista. Netulburata de sanii si copii, fiindca nici derdelusuri nu mai sunt. Si nimeni, dar nimeni, nu mai toarna la ceas de seara galeti cu apa pe aleile din spatele blocurilor, pentru pista de gheata de a doua zi. Bucuria adolescentilor, turbarea soferilor si saracia parintilor obligati sa cumpere ghete de schimb, fiindca talpile celor vechi au ramas, cum ziceam, pe aleea inghetata din spatele blocului.

E o zapada trista. Acuzata de tulburarea ordinii si linistii publice, incoltita de cupele excavatoarelor Primariei si fugarita cu lame de cauciuc. Troiene inalte si patate, ca niste dalmatieni uriasi si muti. Nici un om de zapada. Nici o cratita cu fundul gaurit nu-si indeplineste menirea de sapca, nici o creanga nu inlocuieste, vremelnic, misiunea ciunga a maturii-mana, nici un morcov extras pe ascuns din butoiul cu muraturi nu desavarseste opera creationista de ianuarie.

O iarna depresiva, numai buna de dus la psiholog.