Nu ne-a ferit Dumnezeu de taranii ajunsi in paturi boieresti

N-a avut noroc Natia asta. Ciclic, o gasca de indivizi se reped in casa ei, ii rascolesc sifonierul lasat de Dumnezeu, o pangaresc, o siluiesc. Fartati de-ai lui Petre Petre, care ne spun mereu ca ne fac un bine, ca ne conduc spre culmile placerii si bunastarii, doar nu ne omoara…

„Privirea taranului o ardea ca o flacara. O simtea cum i se plimba pe corp si deodata intelese ca corpul i-e dezvalit. Sari in picioare strangandu-si halatul pe piept si strigand disperata:

― Ce vrei sa faci ? Ajutor! Nu! Ajutor!

Petre talmaci strigatul ei ca o chemare. Sangele ii fierbea in vine si-i rosise toata fata, pana si bulbii ochilor. Nu mai vedea nimic afara de figura ei ingrozita si cu atat mai ispititoare, si de haina alba, usoara, sub care ii zarise carnea. Intinse instinctiv bratele cu maini mari, noduroase, ca si cand ar fi vrut sa opreasca o pornire ce nu se mai poate inabusi, balbaind neputincios:

― Apoi de ce sa nu te…

Nadina dadu sa fuga spre cealalta fereastra. O maneca a halatului atinse o mana intinsa a lui Petre. Degetele o insfacara singure.

― Lasa-ma, lasa-ma! Ajutor! Nu! striga Nadina, zbatandu-se sa-si smulga maneca din mana lui.

Deodata simti bratul lui vanjos cuprinzandu-i mijlocul. Cu o lunecare de soparla se smulse din haina, lasand-o in mainile lui, iar ea, goala, alerga in coltul dinspre sufragerie si se piti dupa speteaza unui fotoliu. Lucirea mata a trupului ei starni mai aprig pornirea barbatului. Zvarli haina ce-o tinuse in maini parca i-ar fi oferit-o sa se imbrace si se apropie de fotoliu cu bratele deschise ca la un joc de-a ascunselea.

― Nu te-apropia! Ajutor! Ce vrei sa faci ?! tipa Nadina cu capul deasupra spetezei, urmarindu-i miscarile cu ochii holbati de spaima.

Cand Petre ajunse langa fotoliu, Nadina tasni din ascunzatoare sa treaca spre usa vestibulului si pe acolo afara. Bratul lung al lui

Petre ii atinu calea si-i incolaci mijlocul.

― Lasa-ma! Ajutor!
Petre o ridica in sus ca pe o papusa si o intoarse cu fata spre dansul, cuprinzandu-i cu celalalt brat picioarele peste solduri. Isi lasa capul pe spate ca sa-si inalte privirea spre ochii ei. Nadina, zvarcolindu-se, intalni privirea aprinsa si-i vazu obrajii inundati de o bucurie mare. Incepu sa-l izbeasca cu pumnii peste fata, peste cap, ii smulse caciula si-l lovi peste ochii in care pofta ardea ca o valvataie. El rabda loviturile ei ca niste mangaieri pana ce, luandu-si seama, isi ascunse obrajii pe pantecele ei. Nadina nu simtise mainile aspre care-i strangeau soldurile si mijlocul, dar acuma simtea cum ii zgarie pielea mustatile si buzele lui fierbinti. Zbatandu-se necontenit, corpul ei aluneca usor in jos pana ce gura taranului ajunse sa se scufunde intre sanii ei mici si rotunzi. Buzele lui insetate se oprira deasupra unuia, mozolindu-1 patimas cateva clipe si, in sfarsit, dintii muscara ca intr-o piersica parguita.

― Ma doare! Ajutor! Da-mi drumul! tipa Nadina, incepand iarasi sa-l izbeasca peste cap.

Atunci baga de seama ca Petre, strangand-o si sarutand-o, se retrasese pana aproape de divanul cu plapuma botita de pe care se sculase ea adineaori. Si, fara a-si fi ridicat fata dintre sanii ei, calauzit numai de lacomia instinctului, o aseza incet pe spate, de-a curmezisul canapelei, incolacindu-i mijlocul cu un brat, iar cu celalalt sprijinindu-se. Nadina isi infipse degetele in parul lui, zgaltaind cu furie. Deodata simti mana lui grea ca un mai intre pulpele ei lipite, despartindu-le si facand loc genunchilor lui. Aceeasi mana ii pipai o clipa pantecele cu miscari aspre. Nadina se zvarcolea neputincioasa sub greutatea barbatului, leganandu-si capul pe dunga canapelei:

― Nu vreau! Ajutor! Ajutor!

Petre isi ridica atunci capul dintre sanii ei si mormai ragusit:

― Stai binisor Stai, ca doar nu te ma Uite-asa!

Nadina avu o cutremurare dureroasa. Se mai zbatu cateva clipe, apoi tipetele ei devenira tot mai slabe, iar mainile ei loveau numai ca niste aripi plapande. Apoi scancetele ei se transformara in gemete sacadate, dominate, si acelea, de gafaiturile flacaului. Cu ochii stransi si gura intredeschisa, capul Nadinei se legana mereu, in timp ce bratele ei incolaceau inconstient gatul barbatului care-i rascolea toata fiinta intr-o infiorare ametitoare. Se simtea patrunsa de o bucurie atat de intensa, parca s-ar fi impartasit dintr-o taina necunoscuta, amara si dulce, mai presus de toate.

Ramase istovita cu fata-n sus, nemiscata, cu pleoapele inchise.
Deodata, glasul lui Petre, putin batjocoritor, rasuna ca dintr-o departare mare:

― Apoi vezi, cucoana, degeaba ai tipat si te-ai zvarcolit, ca doar nu te-am…” (Rascoala, Liviu Rebreanu)

Macar mai am o nedumerire. Vine si Toader Strambu, cu toporul, ca sa termine treaba inceputa de taranul Petre Petre?