Calator prin tara mea. Dorna Arini, acasa la IPS Teodosie (galerie foto)

DRUMUL

Zece ore de mers in noapte cu trenul aproape gol, populat brusc de la Pascani de grupuri de tigani, care merg la cules de fructe de padure. „Domnu’, aveti o bricheta?” Domnu’ are. „Va multumesc frumos.” Domnu’ aproba din cap, zambind, catre tiganul cu mustata bogata si pantofii cu cioc, putin scalciati, care trage cu nesat din tigara, apoi se indreapta cu mers mandru spre capatul vagonului.

Din gara mica, luminata zgarcit de soarele diminetii, abia itindu-se prin ceata de inceput de septembrie, mai este de mers inca vreun sfert de ora cu taxiul – 15 lei cursa, e 2 lei kilometrul – pana in Dorna Arini, la casa parinteasca a IPS Teodosie. Doi kilometri pe sosea de asfalt, restul pe o ulita pietruita, care te hurducaie usurel pe langa albia Bistritei, inca un rau repede de munte. Taxiul ridica usurel nori de praf in urma, desi merge destul de incet. Taximetristul e mucalit si are chef de vorba. „Vine multa lume la manastire. Uitati ce drum. Fostul primar, cu vreo doua zile inainte de algeri, a scos balastru si nisip din rau si a umplut toate drumurile din comuna. Ghinion, insa. In alea doua zile a plouat, s-a spalat tot ce a pus el, lumea a ras de el si a iesit altul. Pai, asta iarna, venise multa lume la manastire, la slujba, era numai zapada si gheata pe drum si am ramas intepeniti aici. Aia cu antiderapant n-au vrut sa dea decat pana la mijloc, ca cica nu e treaba lor, ei sunt de la Vatra Dornei, in rest sa dea primarul de la Dorna Arini. Dar lumea s-a suparat, noi le-am stat in drum si au mers pana la poarta manastirii. Asa ceva… Poate doar daca ne-o ajuta Teodosie sa-l asfaltam, ca la el mai este speranta. Astia…”

CASA PARINTEASCA, MANASTIREA, BISTRITA SI CLOPOTNITA

Pe terenul de pe malul Bistritei, undeva la poalele unui deal inalt, pe care pasc netulburate niste vaci roscate si, mai sus de ele, chiar pe culme, o turma de oi miscand nelinistit incolo si incoace, este ridicata o casa de lemn cu etaj, in jurul careia se inalta, patru constructii noi, tot din lemn: o manastire de maicute din care se aude slujba de dimineata, un fagure de chilii ale maicutelor, o cabana unde sunt adapostiti pelerinii si o baza de tratament. La intrarea spre manastire sta o clopotnita mandra, cu ceas. Casa dintai e chiar casa parinteasca a IPS Teodosie.

E mult lemn, multa verdeata, multa culoare de flori, multa liniste. Si Bistrita cea iute curgatoare, fosgaind peste si pe langa pietre. Doi pescari cu cizme pana la brau agita niste undite, repezind, la radul lor, momeli prin apa  rece. „Pastrav? Merge?” „Da, la pastrav – zice unul care-si tine tigara in coltul gurii – dar nu prea merge.” „E pastrav? ma minunez eu obisnuit cu raurile noastre poluate gata.” „Este. Daca ai oleaca de noroc, dai si peste lostrita, raspunde pescarul amator de tutun vajaind mai departe din undita.”

Clopotnita e inalta. Foarte inalta si ascutita, aproape ca scarmana cerul cu palaria in varful careia sta o cruce mare, metalica. Palaria clopotnitei, aflu, a fost pusa cu elicopterul, caci constructorii s-au minunat ei insisi de cat au putut sa inalte constructia din lemn si n-au gasit alta solutie de a-si incheia opera. In fiecare zi, la ora 10 dimineata, multimea de clopote dinauntrul ei incep sa cante. Aerul vibreaza in jur si dupa ultimul dangat de clopot trec secunde bune pana cand zumzetul cantat se stinge de tot.

DULCE BUCOVINA, ASTA MI-O DORESC!

Presimt ca ma voi ingrasa mai ceva decat porcul. Dimineata infulec oua, branza, sunculite, lapte bun si gras. Pranzul si cina sunt festinuri bucovinene, mananc pana mi se taie respiratia.

Dar, cel mai mult imi place sa stau, seara, catarat pe gard si sa admir vacile care se intorc alene de la pascutul pe culmile domoale din jur, mergand lenes-clatinat spre casele lor si semnalizandu-si sosirea prin clinchete gugurale de talangi.

Sunt un rural, nene…