Ziua in care am crezut ca am un muc pe creier

Treaba asta cu deontologia nu tine de jurnalism. Tine de medicina. Da. Nici nu-i complicat de explicat. Deontologia tine de gradul de indoire al coloanei vertebrale. Daca se indoaie pana cand gura subiectului ajunge in dreptul prohabului celuilalt subiect, atunci boala s-a instalat, fara doar si poate. Astazi, cand am constatat ca Newsblogul Constanteanul a fost singurul care a publicat o atentionare a Directiei de Sanatate Publica, referitoare la prezenta in exces a unui element chimic in apa de baut din Mihail Kogalniceanu, am crezut ca am un muc pe creier. M-am uitat in jur, catre cei care striga ca slujesc interesul cetateanului, dar se prefac ca ploua sau, si mai penibil, sterg stirea in mare viteza, pentru un pumn de bani. Eu nu slujesc interesul cetateanului. Eu scriu.  Pentru cine vrea citeasca. Pentru cine are ochi de citit, scriu in cuvinte, pentru cine are urechi de auzit, strig in cuvinte. Spre seara, m-am bucurat sa vad ca mai sunt nebuni pe lume care cred ca jurnalismul nu are ora exacta si ca deontologia este o lupta intensa, nesfarsita, cu tine, cu el, cu ea, cu altii. O lupta care, inca, isi mai are razboinicii ei dedicati.

Jurnalismului, cu drag

Ada Codau

Este despre daruire totala, despre aniversari ratate, despre boli specifice. Este despre stres, despre nervi, despre regrete. De cele mai multe ori despre mancare de la fast food. Despre ambalaje de mancare semi preparata, uneori despre betisoare pentru mancare chinezeasca, despre un frigider in care cand si cand locuieste doar lumina, pentru ca n-ai timp sa-l aprovizionezi. Nici n-ai avea de ce, de vreme ce mananci mai ales in alte parti decat acasa. E despre cafea. Multa cafea. Foarte multa cafea. Turceasca, tare, ideal fara zahar. Uneori varsata pe tricou sau pe pantaloni. Sau pe tastatura.

E despre acumulatori care se descarca atunci cand ai mai multa nevoie de ei, despre aparatul foto care nu vrea sa faca poza, despre un microfon uitat pe un birou. Despre o caseta defecta, despre divergente de opinii la capatul carora te trezesti prea suparat sau prea nervos, constatand ca, poate, uneori nu merita.
E despre o camasa calcata la patru dimineata, despre sabotii de piele care se rup in drumul spre o conferinta de presa, despre facturi niciodata achitate de tine, ci, eventual, de mama sau de tata. De altfel, tu nici nu ai habar despre locul unde ar trebui sa le platesti. E despre cartile imprumutate de la biblioteca si returnate, dupa luni de intarziere, de prieteni. Tot ei achita si amenda.

E despre programari la medic pe care le amani. Despre expozitii si concerte la care nu mai ajungi, desi ti-ai dorit asta enorm. Despre pasiuni pentru care nu mai gasesti suficienta energie si despre frustrare.

E despre prieteni pentru care nu-ti faci intotdeauna timp si despre evenimente la care, iarasi, nu mai ajungi. Despre somnul cu lumina aprinsa, cu o carte sau cu o revista in pat, cu calculatorul deschis. Despre vecini pe care ii saluti, dar pe care nu ii cunosti.

Dar este si despre zeci de ore petrecute si langa oameni care, probabil fara sa-ti dai seama, devin familia ta. Despre zeci si zeci de telefoane pe care le dai pentru a afla – oricat de desuet ar putea sa sune – adevarul sau pentru a publica o informatie in exclusivitate.

E despre reportaje in care lasi o parte din tine, despre campanii umanitare care te schimba. Uneori, ele te fac fericit, fie doar si pentru o zi. Pentru ca ai adus in atentia opiniei publice povesti care au zacut ani de zile in intuneric, departe de ochii nostri. E despre oameni pe care reusesti sa-i ajuti.

E despre „cine da primul stirea” si despre cel mai citit editorial. Despre cele mai bune prajituri mancate in timp ce astepti rezultatul alegerilor.

E despre prietena alaturi de care lucrezi si care iti spune ca va deveni mama. si ca nu e doar un copil, ci doi. Uneori este si despre fericire, despre rasul necenzurat, venit in cascade. E despre plansul amanat cateva zile sau doar cateva ore si care, in final, „erupe”. Despre oameni care-ti devin prieteni si despre surse carora le esti recunoscator. Dar e si despre oameni care nu au taria opiniilor personale si care nu-si asuma o pozitie. Ei sunt cei care iti ingreuneaza munca, sursa ta de nervi si, paradoxal, motivul pentru care te incapatanezi sa mergi mai departe.

Uneori e despre sincopele bunului simt si despre dezamagire. Despre dezbateri aride, care nu duc nicaieri. Alteori e mai ales despre libertatea cuvantului, despre accesul la informatie. Din pacate, uneori e si despre cenzura, despre derapaje morale si profesionale. Cand si cand e despre satisfactia imensa a unei anchete care nu face decat sa vina in slujba adevarului sau despre cea a unui interviu…

Cu acordul autoarei am preluat o mare parte din text, dar finalul nu doresc sa i-l fur. Cititi finalul pe blogul Adei

Foto: link