Cișmeaua Turcului de la Bes Dere

Cand incepem sa invatam despre istoria acestui pamant, nu ne inchipuim ca undeva in spate, sunt o suma de istorii mici, de cele mai multe ori file din volume grose, accesibile doar initiatilor. Oare ce invata, spre exemplu, copiii nostri, ca si noi de altfel, la vremea noastra, despre turcii din istoria Romaniei? Probabil ca Osman Pasa e cel mai cunoscut personaj, cel rau, evident, batut fiind de dorobantii cei viteji, iar osmanlaii sai vor ramane in memorie ca niste jefuitori, cotropitori, siluitori ai tinerelor fete, care se ascundeau disperate in codri, nu inainte de a da foc granelor si nu inainte de a otravi fantanile. Istoria, cu I mare, aceea din manual, nu tine minte istoriile mici, cele nescrise cu sabia, iataganul sau baioneta, fiindca istoriile mici, de obicei, bulverseaza. Ciobesc valorile clare, in alb si negru, descrise in manuale, slavite de poeti, cantate de fanfarele militare la momente festive. Frumusetea adevaratei istorii, cred, sta in aceste mici razbunari, peste timp, asa cum este si aceea a cismelelor construite de turci, acum 200 de ani, la Bes Dere (Cinci vai), adica la Pestera.

A fost pentru prima oara cand am calcat in acea bucatica de Dobroge, unde am redescoperit motivul pentru care ma incapatanez sa raman in tara mea. Acolo, intre colinele domoale, acoperite de o miriste galben-verde, atinsa de toamna tarzie, sub un soare inca in putere, unde un simplu pocnit din degete este egal cu zbieretul unei sirene de fabrica la cinci dimineata. Acolo unde, turme de oi vesnic nedumerite si vaci molatice, coboara singure, stapane ale unui ciudat GPS incorporat de mama natura, catre locul unde un izvor rece tasneste din burta dealului si isi varsa puterea in jgheabul candva de piatra, acum de beton. E liniste, incredibil de liniste. Mai ca simti in minte, inconstient, vocea opincii din fibra genetica indemnandu-te sa te intinzi la poalele dealurilor plesuvite, cu pete de stanca in frunte, si, cu un fir de iarba intre dinti, sa dai frau liber unui sentiment cat se poate de justificat de lene. O lene cinstita, incalzita de lumina, pazita de oi, adapata din cismeaua construita acum 200 de ani de un turc si refacuta azi de un primar, care, zice el, vrea sa-si aseze comuna pe harta lumii.

Primarului Vrabie ii zambeste mustata cand imi citeste incantarea pe fata. Si, da, sunt incantat cand o scolarita se opreste la ultima dintre cismelele care au reusit sa infrunte vremurile, placa de pe ea o dovedeste, zambeste si se racoreste, prinzand in manutele mici, de fetita, suvoiul cismelei, care tasneste din gura unui leu de bronz. La cativa pasi de ea, cateva vaci clefaie fericite, la randul lor, din lichidul racoros care umple jgheabul batranei cismele.

Pe dealul care pazeste acea cismea, in semn de pretuire pentru putinii musulmani care mai traiesc in zona, se inalta minaretul unei geamii. Inca nu e gata, am profitat deci de moment, ca sa urc prin turnul inalt si ingust, lucru pe care nu va sfatuiesc sa-l faceti daca nu aveti nervii tari sau o vointa calita. Dar, nu puteam pleca fara sa iau cu mine si imaginea satului pe care l-am cam uitat. De acolo, de sus, din varful minaretului, se vedea, ce oglinda frumoasa a spiritualitatii, o biserica. L-am cunoscut chiar pe omul care picta de zor peretii lacasului ortodox, spunand ca trebuie sa fie gata pana la sfarsitul toamnei. In timpul asta, o mamaie, cu ochelari mari si cam strambi, cu o vesta impletita in casa, cu basma pe cap, printre zambetele stirbe, il indemna pe domnu’ pictor sa vina la masa. Ii facuse o ciorba, sa-l omeneasca, doar „e baiat bun si harnic, maica, munceste toata ziua. Uite ce frumos a pictat peretii la biserica”… Si cismeaua spiritului functioneaza la Bes Dere, la Pestera.

Daca as fi Zeul turismului din Romania, i-as aduce pe toti turistii aici, sa miroasa viata adevarata, uitata demult sau, poate, ascunsa cu grija de mama natura si adapata din cismelele cele noi de la izvoarele cele batrane.

Un reportaj realizat cu sprijinul Primariei Pestera si primarului Valentin Vrabie.