Nenorocirea TV sau de ce m-am desprins de televiziune fara nici un regret

Am inceput sa nu mai suport posturile de stiri. Drumul pana la a le detesta, la propriu, nu mi se mai pare lung deloc. Dupa o ora petrecuta in fata oricaruia dintre ele, incepi sa te simti ca intr-un birou de pompe funebre, unde se primeste „marfa” din cinci in cinci minute. Morti, raniti, copii inecati, fetite violate, strangulatori, dilii urcati pe blocuri care isi anunta planuri icariene se perinda obsesiv, intrerupti, eventual, de un sandilau care anunta ca e gata sa moara cu coasa-n mana pentru a apara granita dintre judetele cu unguri si cele fara unguri.

Sadismul e ridicat la nivel de arta. Mutrele prezentatorilor de carne proaspat moarta se schimonosesc interesat-ingrijorate, cuvintele nu le mai ies rostite din gura, ci latrate. Interlocutorii de la telefon sunt intorsi pe toate partile, inghesuiti de gestapo-ul electronic pana cand curge o picatura de sange, o fractura de deschisa, un cucui ce poate fi dezvoltat pana la gradul de pericol planetar. Autocarul s-a ciocnit de TIR si nu sunt morti? Imposibil, fiindca cioclii de pe sticla au de prezentat un breaking news, trebuie sa fie ceva de rau, ceva grav, ceva care sa ne faca pielea de gaina. O femeie accidentata pe o strada, devine „spulberata”, tablele unui autobuz sifonat se transforma in „resturi imprastiate”. Nimic nu trece prin filtrul Nenorocirii TV, fara sa fie smolit in nuantele Iadului. Diavolul insusi pare sa fi devenit adevaratul Mogul.

In pauzele in care groparii spala sangele de pe pereti si matura oasele mandibulelor din anticamera spre ospiciul televizat, pe ecrane se instaleaza talibani politici, radicali care se Basesc sau se Antibasesc, indivizi cu priviri de banditi batrani, carora nu le-ai lasa in grija nici harletul pentru intors buruienile dintre straturile de ridichi, femei incruntate, patrunse de importanta functiilor, cu poezii debitate ritos, isteric sau patriotard, chibiti care ofteaza din rarunchi de dragul tarisoarei. Politica incepe sa para un razboi intre fratii Diazepam si surorile Prozac, un Congres al derapajelor spre cabinetul de psihiatrie.

Nu demult, cineva ma intreba de ce m-am desprins asa de usor de televiziune, unde se castiga bani multi dand din gura, clantanind ingrijorarea, pozand nenorocirea, aratand incrancenat si isteric cu degetul catre vinovatii care trebuie descoperiti si infipti in teapa audientei publice. Fiindca asta nu e presa. Presa nu e impotriva firii, cred eu. Nu e impotriva oamenilor. Trebuie sa fie pentru oameni. Despre oameni. Motiv pentru care il redescopar, rar, e adevarat, pe Viorel Ilisoi scriind despre, de exemplu, Mos Curelusa – curelarul care rascumpara pacatele oamenilor fata de cai…

PS Tara in care murim pe capete la televizor nu-mi place. Mi-e dor de tara mea, in care Sulina spune povesti despre pirati, printese, boieri comisari ai Dunarii, iar nevasta prietenului Robi Belteki face niste prajituri cap de pisica incredibile, te lingi pe degete si-n cerul gurii…