Mustata maestrului Deleanu

Presa este cainele de paza al democratiei, mi-a scris unul din cititorii acestui newsblog. Presupun ca stiati, s-a rostit de atatea ori sablonul incat n-am idee cine mai are incredere in el. Filozofand fortat pe marginea acestei ziceri standard, ma amuz imaginand o multime de potai divers colorate cu un volum de foame diferit, latrand care spre gardul din spate, pe unde sar „golanii” din Opozitie, care spre poarta pe unde intra jupanii Puterii, care spre ingradirile dinspre vecini, printre sipcile carora balesc cetatenii, asteptand cresterea economica de primavara. Cresterea spanacului, steviei, urzicilor si altor balarii bune de infulecat, fiindca la Ciolan doar se pot uita. In fine, sa n-o dam in politica, mai sa ne pastram pe langa teica potailor care pazesc integritatea curtii.

Pai, cainii de paza ai democratiei nu merita si ei o zi, o saptamana, in care sa paraseasca sarma pe care luneca lantul cotidian (sic!) si sa mai dea iama prin acareturile din jur? De exemplu prin sala Teatrului.

Asa am constatat ca maestrul Deleanu, un domn care canta la pian, dragii mei, daca va scapa identitatea, are nasul mai acvilin decat acum12-13 ani, iar mustata lui celebra este, parca, mai pleostita. Maestrul insusi parea mai subtire, iar gesturile mai dramatice, mainile zburau ca niste pasari speriate, nu ca altadata. Am avut, brusc, sentimentul imbatranirii. Si saraciei, cand asteptata buchet de flori din finalul prestatiei solistului, candva bogat si falos, s-a dovedit a fi ceva mic si insipid, o folie mare de ceva plasticos, iar inauntru… o zambila sau… nu stiu ce, fiindca era prea mica. Pe instrumentistii din jurul maestrului Dealeanu i-am regasit imediat: Vrabiuta violonista, Seriosul din spatele ei, prim-solistul preocupat cu un smoc de par inca rebel, desi mai subtire, Studiosul sprijinind contrabasul mare si pantecos, doamna cu aceeasi bluza neagra de la violoncel. Cu totii erau , insa, parca, un pic cocosati, iar scaunele pe care sedeau mai schioape, mai ponosite, mai obosite de vreme. Ah, si sa nu uit, doamna de la intrare, care intinsese mana dupa bilete, si-a retras-o incurcata pe baza presupunerii ca potaia de paza a democratiei vine gratis la muzica. A avut insa o supriza. „Cainii” aveau bilete…

PS-1 In sala populata cu maxim 200 de persoane (intr-un oras de aproape jumatate de milion de suflete, ce penibil…) am constatat ca a murit ceva mai important decat pasiunea pentru un Beethoven. A murit eticheta. A pierit parfumul boieresc al unei seri la Filarmonica, unde, cu nu prea mult timp in urma, doamnele etalau toaletele de sambata, miroseau a parfum fin, iar domnii aveau prilej de a scoate la plimbare costumele din diversele epoci in care se insurasera. M-am simtit intr-un film sovietic din anii ’50, in plina revolutie culturala, cu oamenii muncii in sala, inveliti in pulovere si caciulile infundate pe urechi, iar boierii pe scena, prestand pentru noii stapani ai democratiei…

PS-2 Cu regret, aparatul foto mi-a facut o surpriza trista si am pierdut fotografiile din seara cu pricina. Ilustrez cu un Beethoven cunoscut tuturor paznicilor democratiei.