Galagia iubitorului de cotarle

Sa te tii isterie. Diversi cotarlaci au inceput sa prinda cate un scaun liber pe la televizor, de unde isi zbiara sau smiorcaie, dupa caz, iubirea netarmurita fata de patrupedul numit caine, pana mai ieri prietenul omului, incepand de azi materie prima pentru manusi, caciuli, fulare, paltoane. Trei labute, patru labute, sapte labute, toate labutele care au halit bani de la alde madam Bardot sau de la primarii ca sa desfasoare, sanchi, programe de protectie a maidanezilor varsa rauri de lacrimi. In semn de solidaritate, probabil ca Bubu, cotarla oficiala a scarii de bloc unde locuiesc, a mai tras un rand de fecale la etajul 1, asa cum face de obicei, deci voi topai cu atentie printre „carnaciori” ca sa nu imput microbuzul.

Cainii, desigur n-au nici o vina. In vremea dilimacului de Ceausescu, cand s-a daramat un sfert de oras pentru ca sa se construiasca blocuri, vezi Spic de Grau sau Trocadero, niste cotei de curte s-au trezit fara cusca si stapan. Cam atunci a inceput istoria maidanezilor, aciuiti prin scari de bloc, unde se cotaiau bine mersi, primeau mancare si beneficiau de caldura. Acum, desigur, celor mai multi le pute. Atunci erau filantropi, ii pupau sub coada.

Ce ma amuza este ca, in momentul in care le oferi raspunderea, iubitorii de cotarle o rup la fuga, arunca pe comunitate, pe primarie, pe istorie, pe ma-sa, pe tac-su, pe oricine, numai sa nu pice ei la mijloc.

Cred ca s-a copt vremea elaborarii si aplicarii unui regulament pentru detinatorii de animale. Cu drepturi si obligatii. Vreau sa pot merge si eu la plimbare prin centrul orasului, pe Stefan cel Mare strasse, fara sa ocolesc rahatii de caine maidanez ori de companie. Vreau sa merg in parc cu fiica-mea fara sa casc ochii dupa toate cotarlele cu pedigree, mari cat viteii, lasate sa alerge dupa pofta inimii lor.

Si, desigur, ca orice roman serios, vreau sa surprind cu placere momentul cand stapana lui Bubu, cotarla oficiala a scarii, ii va aduna in fiecare dimineata rahatii de la etajul 1.