Balada maidanezului calduros: Luminita si Labus, o pereche de manusi

Nu-mi e frica de caini. Nu mi-a fost niciodata. Probabil ca de asta nici nu se inghesuie sa ma atace, cu rare exceptii, momente in care patrupedul cu tupeu s-a trezit el in postura de alergat si a cautat scaparea fugind mancand pamantul, de vreo doua ori fara succes, cantitatea de suturi in fund invatandu-l la mai mult respect pe viitor. In fine, sa las deoparte experientele personale, fiindca trebuie sa stii mai multe despre caini ca sa poti aprecia cand le tragi o mama de bataie si cand trebuie sa-i lasi in ale lor, sa latre pana se plictisesc.

Cei mai multi dintre cetatenii orasului ar prefera sa-i vada pe codaii maidanezi sub forma de caciuli, paltoane si manusi. Ba, din timp in timp isi reamintesc cu placere de vizitele vapoarelor cu echipaje de filipinezi, cand o buna parte din cainii de pe valea portului dispareau in burtile oaspetilor, ba chiar si multi confrati latratori din cartiere, adusi cu sacul de intreprinzatorii care, in general, se ocupa cu fierul vechi. Cainii nu mai sunt cei mai buni prieteni ai omului, au inceput sa-i deranjeze, sa le respire aerul, sa le ocupe spatiul vital. Nu stiu nimic despre comportamentul unui caine, li se pare ca, daca le arunca „generosi” o felie de salam cand se intorc de la cumparaturi, au facut o fapta desteapta, dar, de fapt, e pe dos. Apoi, dupa ce cainele stabileste unilateral ca spatiul din dreptul scarii de bloc e teritoriul lui, se minuneaza ca sunt muscate neamurile sosite in vizita, copiii de la scari vecine sau, mai nou, curierii.

Daca ar fi sa facem un sondaj ad-hoc, „la botul cainelui” (sic!), majoritatea covarsitoare a cetatenilor de la bloc ar vota pentru kilareala cainilor in masa. N-ar mai conta ca tocmai din cauza omului au aparut si s-au inmultit gastile de caini vagabonzi, din vremurile comuniste, cand cartiere intregi de case au fost daramate, iar potaile din curti au luat drumul pribegiei, aciuindu-se pe langa tomberoanele cu gunoi menajer. Conteaza interesul de moment, conteaza statisticile actuale referitoare la numarul celor muscati de caini, care e drept , sunt ingrijoratoare. Plus nerabdarea. Casapirea fara mila a maidanezilor, botezata euthanasiere, ca sa dea bine la timpanul publicului,  e privita ca un soi de pastila minune, care iti rezolva problema la minut, fara prea multa gandire sau incercare de previzionare. Zambind ghidus, reprezentantul unui adapost pentru cainii de pripas m-a intrebat acum ceva vreme „Si, dupa aia ce facem, trecem la omorat pisici, nu? Fiindca se vor inmulti nemasurat. Si, dupa pisici, trecem la sobolani? Pe cine omoram ultima oara?” Buna intrebare, poate puteti raspunde domniile voastre, de fapt, chiar va invit sa faceti asta.

Eu as miza pe un program de adoptie a cainilor indreptat spre mediul rural, cu alocatie de caine, cu un program de control al „parintilor adoptivi”. In cateva luni s-ar vedea rezultatele, iar asociatiile de protectie din sectorul Miau-Hau ar avea de lucru in mod real. Cu un program combinat de ucidere a cainilor bolnavi in stadii netratabile, a tratarii celor bolnavi si trimitere spre adoptie, impreuna cu cei sanatosi, in mediul rural, plus inasprirea conditiilor in care se poate detine un caine in mediul urban, lucrurile s-ar schimba. Fiindca nici detinatorii de caini tip animale de companie nu-s ingeri, iar cotarlaii lor se cotaie cu catele vagaboande, dand nastere la noi generatii de maidanezi cu oarec e pedigree. Chiar asa, nu vi se pare ca, in ultimul timp, maidanezii din Constanta seamana cu ciobanesti germani, Husky si alte rase care amusina prin apartamente?