N-am stofa de erou

Joi dimineata. Ploaie, baltoace, trecatori cu fete lung-cenusii zgribuliti. Umblu cu un snop de ziare la subrat. Fredonez in gand Cerul de Proconsul si brusc ma trazneste o inchipuire.

Ce-as face daca un grup de oameni dintr-un viitor indepartat, foarte indepartat, mi-ar cere sa salvez lumea? O lume stoarsa de sentimente, lipsita de iubire, durere, dragoste, ura. Stoarsa, hada cenusie, moarta in ambitii. O civilizatie din trecutul careia fac parte, pe marginea prapastiei, ma roaga sa-i fiu erou. Imi promit ca ma teleporteaza in timp, departe, in viitorul mort. Am de facut un singur lucru: sa le cant Cerul de Proconsul. Sa cant cu toata fiinta si sa-i trezesc din moartea clinica a spiritului. Umanitatea are nevoie de mine. Dar, nu exista decat drumul dus. Odata ajuns acolo, sunt siguri ca-i pot salva, dar nu ma mai pot intoarce. Am doar un bilet dus pentru a salva lumea si a ramane in Istoria umanitatii ca un semizeu.

In inchipuirea mea am inceput sa ma clatin. Asta ar insemna sa renunt la tot. Sa renunt la fiecare dimineata in care imi sarut fiica pe frunte. Sa renunt la fiecare seara in care o tin in brate si vorbim despre gradinita. Sa nu vad prima ei zi de scoala, primul ei premiu, prima zi de liceu, sa renunt la ziua in care o voi vedea mireasa, sa pierd intalnirea cu nepotii mei. Simt ca imi vor da lacrimile si trecatorii cenusii ma vor considera un nebun scapat pe strada. Vad in inchipuire potentiala despartire. Imi vad fiica si zambetul ei larg de copil.

As fi mai mort decat mortii din viitor, care ma roaga fierbinte sa-i salvez si odata cu ei, sa scot umanitatea din rahat. Duca-se dracului umanitatea asta moarta!

N-am stofa de erou. Mai bine fredonez Cerul de Proconsul in gand si ma ciocnesc cu trecatorii cu fete cenusii, pe trotuarele cenusii, dar diseara ma reintalnesc cu fiica mea. Cu dragostea mea, Caroline.

Materialul integral il puteti citi in editia de vineri, 12 februarie, a cotidianului Jurnal de Constanta.