„La drumul mare, sa mai omoare cate-un ciocoi”

Caut de ieri sa definesc sentimentul pe care il incerc privind ceea ce gresit numim scena politica. Nu, nu-i scena, fiindca asa ceva presupune sa existe artisti. Ori, prin dreptul ochilor nostri defileaza o multime de ciungi, chiori, femei cu barba si pitici amorali. Un vodevil ieftin pentru ei si scump, mult prea scump, pentru noi.

Scarba. Da, asta a fost prima tentativa de a-i da un nume sentimentului. Dar scarba este o traire puternica, destul de pasionala, care presupune si niscaiva termeni de comparatie, presupune o oarecare incredere si un procent de apreciere anterioara in directie pozitiva. Nu-i cazul.

In zorii unei dimineti, undeva pe la ora 3, mi-a venit sa scuip ecranul televizorului. In dispret. Un dispret total. Un dispret nemarginit fata de un presedinte care hahaie si topaie intr-o hora, in timp ce zeci de mii de concetateni de-ai sai tremura de frica zilei de maine. Un dispret lipsit de compasiune pentru o trupa de schilozi moral, care-si spun politicieni.

Dupa aproape 20 de ani, mi-e dor de Vali Sterian si Piata Universitatii.