Viata mea-Copilul meu-Orasul meu=VOTUL MEU

Imi amintesc anii ’80, cand eram adolescenta si mergeam cu parintii mei spre sectia de votare. Alaturi de noi mergeau si altii, cu totii imbracati cu hainele “mai bune”, cu o schitare de zambet aproape autoironic sub durerea muta a gandurilor ucise de vlastari precum pruncii in burta mamelor.
Era ziua de Alegeri si oamenii mergeau sa voteze. Fara scop, fara efect, fara vreo emotie. Inutil si steril.

Comunismul se intinsese precum cancerul victorios, oamenii se resemnasera si nu mai sperau. Poate ca unii mai asteptau ceva, dar nu stiau exact ce, in timpul in care stateau si nu aveau REACTIE, TACEAU si doar in vis vedeau LIBERTATEA din lumea interzisa.

A venit anul 1989 si oamenii au vazut ce inseamna viata fara Ceausescu.
Democratia a intrat in Romania cu excitatia televiziunii si a ajuns la sectia de votare.
Dupa Revolutie, eram majora si am avut dreptul de a vota intru adevarul acestui inteles.

Imi amintesc cum, de data aceasta, mergeam pe strada cu parintii mei si simteam pana in bataia inimii ca lumea de langa mine era altfel. Era diferita pentru ca noi, cei multi de pe strada, puteam sa o schimbam. Sa intervenim in ea si sa schimbam ceva. Fiecare cate putin. Cu cate un vot…
Aveam PRIVILEGIUL, ONOAREA si DREPTUL sa votam pe hartii care, adunate si numarate, anuntau cine sunt conducatorii ce urcau la PUTERE sa ne faca viata ALTFEL, intotdeauna cu speranta vie de MAI BINE.

VOTUL arata fiecarui om ca este LIBER, ca el CONTEAZA, ca el POATE SA FACA ALEGEREA SA PROPRIE.
Si, in anii ce au urmat, lumea din jurul nostru a fost dupa alegerile noastre. Pe atat de buna sau nu. Dupa cum am gandit, am vrut si am ales (VOTAT!) noi. Noi, cei multi –neinsemnati unul cate unul, o forta hotaratoare cu totii adunati.
Anii au trecut, am inceput sa uitam durerea muta a vremurilor in care nu aveam voie sa gandim, sa vorbim, sa alegem, sa DECIDEM.
Acum putem, avem chiar OBLIGATIA MORALA sa ne prezentam la vot.
Dar statisticile arata ca prezenta la vot scade.
De ce? Nici nu mai vreau sa analizez motivele, deoarece nici unul nu este indeajuns de suficient si grav pentru a lua decizia de a TACEA ca in Dictatura Ceausescu.
VOTUL este o forma de exprimare prin care ne dovedim ca existam intr-un oras, intr-o tara, ca suntem LIBERI sa facem ALEGEREA NOASTRA.
Sa ne exprimam convingerea, dezamagirea, sa penalizam si sa speram in sansa care vine cu un OM NOU la putere.
Un om care poate sa schimbe ceva pentru noi si – foarte important! – ale carui decizii pot sa faca din orasul nostru un loc mai bun pentru COPIII pe care-i avem.
Daca nu votam, atunci inseamna ca am ales sa TACEM si in numele copiilor care vor creste in orasul nostru.
Prezenta la vot scade insa continuu, de parca alegem constient sa ne intoarcem la vremea cand simulam VOTUL sau cand nu mai votam DELOC. Vremea cand Ceausescu SE ALEGEA singur si nu mai avea nevoie sa fie votat.
Vestea buna este ca Ceausescu a murit. Vestea proasta este ca sindromul Ceausescu a trait. Sindromul acesta se hraneste cu TACERE, LIPSA DE REACTIE, IRESPONSABILITATE, REFUZAREA SANSEI DE MAI BINE. Cu indecizia care lasa totul la voia intamplarii.

Imi amintesc anii ’80 in care mergeam cu parintii mei spre sectia de votare.
Duminica, pe 1 iunie, in ZIUA VOTULUI, impreuna cu sotul meu si cu fiica mea, am sa merg sa VOTEZ. Cu bucurie, cu satisfactie ca imi exprim convingerea, cu speranta ca votul meu va atarna mai greu in balanta ce va decide cine este PRIMARUL, cine sunt CONSILIERII care vor decide in numele meu si al copilului meu ce se va intampla in CONSTANTA.

Am sa votez! Pentru ca POT sa fac asta. Si pentru ca am trait vremea cand NU PUTEAM sa fac asta!
Si pentru ca, inainte de ’89, prea multi oameni au murit visand la o zi in care sa mearga LIBERI sa VOTEZE, ASA CUM VOR EI.