Mihaela Velicu: „Scena te lasă să trăiești fără frică”

Urma să fie un interviu. Cu întrebări pregătite, ordonate, poate chiar ușor rigide, așa cum îți așezi lucrurile înainte de o întâlnire pe care vrei să o controlezi. Cu Mihaela Velicu, actriță a Teatrului de Stat Constanța. Actrița despre care știam deja destul cât să cred că pornesc cu un mic avantaj: îi știam orașul, școala, rolurile, silueta expusă în scene de intimitate, cum îi curg lacrimile și i se prăbușește vocea în lama urletului. O văzusem pe scenă de multe ori, o „cunoșteam” din lumina reflectoarelor.
Realitatea a avut însă alt ritm. Ne-am întâlnit, iar conversația nu a mai respectat niciun plan. A curs simplu, fără efort, fără să simți nevoia să revii la listă. Din fiecare răspuns se năștea o altă întrebare, nu pentru că „trebuia”, ci pentru că era firesc. La final, mi-am dat seama că întrebările pregătite rămăseseră undeva, neatinse. Și, cel mai probabil, nici nu mai contau.
Pentru că întâlnirea nu a mai fost despre ce știam eu despre ea.
Pe scenă, Mihaela Velicu e recognoscibilă prin forța cu care își locuiește personajele: Sirena lui Robinson, Martirio, Helen — fiecare cu o energie distinctă, uneori tăioasă, alteori fragilă, dar întotdeauna intensă. În afara scenei, însă, descoperi o altă prezență. Are ceva greu de definit în privire — o culoare care pare inventată special pentru ea — și un amestec rar de delicatețe și rigoare. Un fel de liniște care nu e absență, ci control. Genul acela de „cumințenie” care te face să te întrebi, aproape involuntar, unde se ascund toate exploziile pe care le-ai văzut în rolurile ei. Și, mai ales, cum ajung acolo.
Frumusețea ei nu e dintre cele care se pot descrie repede. Nu e o imagine care se oferă pe loc. Nu e „de copertă”, în sensul în care termenul a devenit un instrument practicabil în showbiz. E, mai degrabă, genul acela de prezență de la care nu-ți dai seama exact ce te ține, dar știi sigur că nu-ți poți lua ochii.
Dialogul nostru a fost, de fapt, un schimb real. Fără mască profesională, fără răspunsuri lustruite. Ne-am pus întrebări una alteia, am căutat sensuri pe loc, am lăsat tăcerile să existe acolo unde era nevoie de ele. A fost genul acela de conversație în care nu simți că „iei” ceva de la celălalt, ci că descoperi împreună.
Și, poate tocmai de aceea a fost, cumva, mai mult decât un interviu.

Mihaela Velicu s-a născut la Constanţa, a copilărit în cartierul Km 5, a fost elevă a Liceului „Mihai Eminescu” și a studiat Arta Actorului la UNATC „I.L. Caragiale”. După ciclul de licență, finalizat în 2012, a continuat cu masterul în Arta Actorului, tot la UNATC.
Pe scena Teatrului de Stat Constanța, a interpretat roluri de facturi diferite în numeroase spectacole, dintre care amintim: „Trilogia belgrădeană”, în regia lui Erwin Șimșensohn, „Seaside Stories”, în regia lui Radu Afrim, „Universuri paralele”, în regia lui Radu Iacoban, „A douăsprezecea noapte”, în regia lui Andrei Șerban, „O insulă”, semnat de Ada Milea, precum și două spectacole regizate de Diana Mititelu – „Casa Bernardei Alba” și „Machinal”.
A fost nominalizată la categoria „Cea mai bună actriță în rol principal” pentru rolul Martirio din spectacolul „Casa Bernardei Alba”, în regia Dianei Mititelu, în cadrul Galei Premiilor UNITER 2025.

— În câte spectacole joci în prezent? Unde e „acasă” pentru tine atunci când sunt mai multe scene, în mai multe orașe?
— O întrebare foarte bună. M-am născut aici, în Constanța, și m-am întors fără să plănuiesc, fără să-mi doresc neapărat asta. M-am întrebat de multe ori de ce m-am întors — să fac o legătură și mentală, și emoțională. Pentru că, atunci când am plecat de aici, la 18 ani, nu am plecat cu gândul să intru în zona artei. Îmi doream un job care să-mi permită anumite lucruri, inclusiv să câștig bine financiar  — voiam să devin interpret de conferință. De aceea m-am dus la Arabă-Spaniolă. Am învățat un an, am stat mult pe gramatică, pentru că era un examen destul de greu. Dar drumul meu nu era acela.
Nu aș putea spune că aici e casa mea. Dar, de fiecare dată când vin și repet pentru un proiect — cum a fost acum „Machinal” — simt că aici e acasă. Cred că sunt și responsabilă să-mi construiesc acest „acasă”. Pentru că, dacă rămân între lumi, între etaje, asta se simte și pe scenă, și în toată munca mea. Nu vreau să fiu doar un chiriaș, un vizitator. Locuiesc în București.
Nu știu exact câte spectacole am — le pot număra, dar este un număr care se tot schimbă. Știu că aici, la Constanța, am șase, iar în București mai joc în cinci. Deci, în total, ar fi unsprezece.

— Într-o lună, câte spectacole ai, în medie?
— În jur de zece. Uneori și mai multe. Luna asta, de exemplu, în Constanța joc aproape în fiecare weekend — „Seaside Stories”, „Machinal”, „Universuri paralele”, „O insulă”. S-au adunat, cred că acum sunt peste zece. Dar depinde mult de programarea teatrului.

— Din ce îmi spui, apare o altă întrebare: în momentul în care un actor își asumă pe deplin meseria — cu tot ce înseamnă drumuri, teatre în orașe diferite, weekenduri ocupate și ore târzii — își asumă, inevitabil, și riscul de a sacrifica o viață de familie „normală”?
— Da. Înseamnă și există acest risc. Mulți reușesc să nu sacrifice; eu nu mi-am dorit asta, dar au existat sacrificii. Nu e neapărat greu de înțeles, cât de gestionat. De exemplu, există acum tot felul de modele de viață „echilibrată” — să te culci la zece, să dormi opt ore, să ai trei mese pe zi. Un actor nu poate funcționa așa.
Când ai spectacole, știi că nu ai weekend. Majoritatea oamenilor îl au liber; la noi nu există asta. Lunea e, în principiu, liberă — dacă nu intervine ceva. Iar după un spectacol care se termină la zece sau unsprezece, adrenalina e atât de mare încât nu poți adormi înainte de unu, două sau chiar trei dimineața. Am încercat, în perioadele de pauză, să mă aliniez la stilul de viață „normal”. Nu a funcționat. Pentru că urmează din nou o perioadă de haos, iar creierul trebuie să se readapteze. Rutina există, dar e dictată de programul spectacolelor. Trebuie să accepți că nu vei avea mereu trei mese pe zi, că nu vei respecta rețete fixe de viață. E un mod de trai care poate părea haotic. Important e să-ți găsești propria ordine în el.

— Când ai înțeles că teatrul nu este doar o alegere, ci un mod de viață?
— Nu cred că mi-am pus niciodată problema așa. Cred că am avut o doză de inconștiență și asta m-a ajutat. Dacă aș fi știut ce presupune, nu știu dacă aș fi ales la fel. Uneori mă gândesc că poate nu aș fi făcut meseria asta. Pentru că sacrificiile sunt mari. Sunt momente în care îți vine să spui „gata, mă las”. Ține și de contextul din România — uneori simți că nu se construiește, că nu există o continuitate reală. În afară există sisteme de sprijin, sindicate. Aici, actorul trebuie să facă de toate: PR, promovare, imagine. Ca femeie, te ocupi și de machiaj, și de păr. Înseamnă timp și bani. Și nu ești susținut cât ar trebui.
Dar eu am ales fără să mă gândesc la toate astea. Și, mai ales, am fost sinceră cu mine: nu știu să fac altceva. Și, dacă tot am pornit pe drumul ăsta și simt că pot oferi ceva pe scenă, am decis să rămân — indiferent ce înseamnă asta.

— Revenind la drumuri alese și drumuri care te aleg, cum ai ales teatrul?
— Am văzut „Regina Mamă”, la București, cu Olga Tudorache. Am văzut spectacolul de patru ori. Și mi-am spus: nu știu ce face femeia asta, dar vreau să fiu acolo, pe scenă, cu ea. A pornit din admirație. Făcusem niște cursuri de actorie în liceu, în Constanța, dar nu mă gândeam să dau la actorie. Voiam o carieră stabilă, care să aducă bani. L-am sunat pe profesorul meu de atunci și i-am spus că vreau să mă pregătesc pentru UNATC. A fost o decizie luată în 2008, destul de inconștient. Am picat prima dată. A fost un an greu — nu știu dacă a fost depresie, dar a fost o perioadă grea. În schimb, am văzut mai mult teatru în anul acela decât în anii de studiu de după ce am intrat. Și atunci mi-am dat seama cât de mult îmi doresc. Și ăsta mi-a fost drumul.

— Ce te ține în această meserie, dincolo de lipsa unor recompense evidente?
— Cred că ține de felul în care îmi pot trăi emoțiile pe scenă. Ieri, la „Universuri paralele”, după spectacol, eu și colegul meu, Cătălin Ștefan Bucur, am izbucnit în plâns. După spectacol, am stat așa, noi doi, el a zis “măi, eu trebuie să-mi revin”, iar eu am răspuns imediat “și eu”. Și am plâns. Nu ne mai puteam opri. A fost un moment de descărcare, total neprevăzut. Ne-am mulțumit, ne-am îmbrățișat și știu că mi-am pus chiar aseară întrebarea asta: de ce fac meseria pe care o fac.
Scena are ceva special: îți permite să trăiești fără frică. Poți să duci emoțiile la extrem fără consecințe reale. În viață, dacă ai face asta, ar exista urmări. Scena te îmbrățișează, adică îți spune că poți să te exprimi fără cenzură, e un spațiu absolut liber. Și probabil că felul ăsta de a trăi niște emoții fără limite, pe care în viața de zi cu zi pare că noi, actorii, le trăim, dar suntem – cred eu – la fel de ascunși, la fel de înfricoșați ca oricine, capătă pe scenă această libertate: aceea de a trăi emoții din plin. Chiar dacă e un rol, adică noi știm că e un rol, nu suntem nebuni, nu credem că suntem într-adevăr persoana pe care o jucăm, dar există o satisfacție foarte mare atunci când te poți abandona emoțiilor.

— Un actor este, într-un fel, propriul său terapeut?
— Nu. Ai nevoie de o privire din afară. Scena oferă un spațiu controlat pentru exprimare, dar psihoterapia înseamnă perspectivă. Nu ți-o poți da singur.

— Există roluri care ți-au arătat lucruri neștiute despre tine? Care te-au schimbat ca actor?
— Da, există. „Machinal”, cel mai recent. Când am citit textul, i-am dat un telefon Dianei (n.r. Diana Mititelu, regizoare) și i-am spus că e un rol greu. Am judecat, într-un mod cât se poate de obiectiv, personajul. Este o femeie care întârzie mai mereu la muncă, deci nu își face treaba bine, nu? Înțeleg că există acest bullying, că toți angajații nu o suportă și primește un tratament neplăcut, dar tot nu justifică. Mai departe, se căsătorește din interes — am înțeles că mama o împinge cumva, ea nu vrea, dar se căsătorește ca să fie stabilă. Alege asta. Apoi naște un copil, nu vrea să-l alăpteze. Deci, dacă tragem niște concluzii despre cum vedem personajul, în bine și rău: la muncă nu e conștiincioasă – nu, ca soție nu este ce trebuie, ca mamă — nu . Îl înșală pe soț, deci iarăși, infidelitate — nu. Apoi face și ceea ce face.
Și i-am zis Dianei Mititelu că eu vreau să îmi apăr personajul, să înțeleg de ce face ceea ce face, ce a determinat-o, să văd umanul din ea, ca să o pot înțelege cumva. Chiar dacă este de acuzat ce alegeri face și e clar că greșește mult, trebuia să existe totuși ceva acolo, în trăirile ei, ceva care să justifice. Și mă gândeam: ce fac eu cu rolul ăsta?
Discuțiile pe care le-am avut au fost foarte benefice, mai ales cu Vlad Lință, colegul meu, care joacă rolul soțului în acest spectacol. Vorbeam cu el despre ce are o femeie nevoie de la un bărbat — nu neapărat să o înțeleagă în felul în care o face ea însăși, nu neapărat să o accepte pe deplin; poate ar cere prea mult. Dar o femeie ar vrea, cred eu, ca bărbații să înțeleagă cât de privilegiați sunt ei. Îi dădeam exemplu că mie, ca femeie, mi-e mai greu să-i cer unui bărbat un favor decât îi este lui, bărbat fiind, să i-l ceară altcuiva. Și chiar și la un barman, de exemplu, o cerință vine altfel dacă este făcută de o femeie sau de un bărbat. Eu, ca femeie, sunt privită altfel atunci când aș avea aceeași cerință. El mi-a dat dreptate, că există diferențe. Dacă mi-ar fi spus că nu, că suntem tratați absolut la fel, ar fi apărut discuția despre ce aduce o femeie la nivelul unei reacții, cât să fie considerată „isterică”.
Și rolul ăsta, cu toate discuțiile din jurul lui, cumva mi-a schimbat perspectiva. Pentru că mi-am dat seama că și eu, ca femeie, judec altfel o femeie. Și îmi dau seama cât de mult m-am luptat, ca femeie în societate, să fiu cu o imagine bună. Văzută. Plăcută. „Cuminte”. Fata bună. Și a fost o mare provocare să nu fiu deloc așa pe scenă. Adică să mă expun, prin personajul meu din „Machinal”, celor mai dure judecăți, celor mai groaznice păreri pe care le provoacă oamenilor faptele ei.
E o temă mereu actuală: dacă o femeie înșală, cum e? Cum e ea numită?

— I se pune etichetă, stigmat.
— Da. Dacă un bărbat înșală, este ceva mai „vizual” acomodat, e mai normalizat, e mai puțin taxabil. Și mi-am dat seama că și eu am gândirea asta. Și mi-am zis: „Aoleu, și eu am părerea asta?” Dar de ce? Oarecum m-am obișnuit și eu cu ea? Mi-am dat seama că nici eu nu mi-am permis de foarte multe ori să greșesc în anumite direcții, nu pentru că nu eram convinsă că vreau să fac acel lucru, ci pentru că… „nu se face”. Dar la un bărbat „se face”!

— În societatea de astăzi există femei ca în „Machinal”, constrânse de contexte și presiuni multiple, care ajung uneori să facă gesturi aparent inexplicabile, greu de înțeles din exterior?
— Da, da. Este probabil să existe. Deși eu, în 2026, ca femeie în societate, nu mai am presiunile existente în piesă, așa cum sunt ele acolo. Dar încă există  constrângeri rămase din acea mentalitate învechită, care poate nu mai e adânc înrădăcinată, dar, repet, dacă nu ești conștient, te trage ața spre acea zonă de judecată. Deși acum cadrul e altul, pentru că nu te mai împinge nimeni. Poți să divorțezi acum, poți să spui „nu” la anumite situații. Sigur, mai suporți niște consecințe, asta e clar.

— Poate există și alte forme de presiune în societatea noastră de astăzi. Și poate în anumite medii, pentru anumite femei, în contexte calibrate pe un anumit nivel de educație, de viață de familie, de școală, de job, există altfel de presiuni, nu exact identice cu cele din „Machinal”.
— Da. Se perpetuează. Nu știu dacă ai văzut „Fleabag”, un serial foarte bun, scris și jucat de Phoebe Waller-Bridge. A pornit ca un one-woman show și apoi a devenit serial, în două sezoane. Și e acolo o secvență foarte bună: ea tot întreabă „ce să fac, ce să mă fac”, e confuză și pierdută, și vorbește cu o doamnă mai în vârstă, iar aceasta îi spune: „Draga mea, noi ne-am născut cu durere. E în noi. Asta e menstruația, ea e în noi. În fiecare lună e un reminder că ne-am născut cu ea. Atât trebuie să știi.” Și ideea e că durerea există de când ne naștem, și când naștem ne doare, și oricât ne-am lupta cu asta, tot acolo ajungem. Ce întrebare mi-am pus eu, apropo de „Machinal”, e: din ce cauză și ce ne doare? De ce trebuie să fie și unde este durerea, cu cine mă lupt – în interior sau în afară? Mă lupt cu mine sau mă lupt cu ceilalți? Sunt multe momente în care nu-mi dau seama. Dacă mă lupt cu mine sau dacă ar trebui să schimb ceva în exterior, deși nu cred în ideea că poți forța pe cineva.

— Dacă nu îi poți schimba pe ceilalți, atunci te schimbi pe tine.
— Nu cred că pot să-i schimb pe ceilalți. Oamenii nu se schimbă doar pentru că îmi doresc eu asta; schimbarea apare doar atunci când vine din interiorul lor. Și dacă eu nu am cum să intervin acolo…

— Cât de tentată ai fost să faci cinematografie, cât contează emoția între ceea ce înseamnă scena de teatru și lentila camerei?

— Îmi place cinematografia. Filmez în continuare la „Tătuțu”, la ProTV. Am filmat și cu BRomania și știu că pot exista anumite păreri pro și contra, că ar fi un film ușor, comercial. „Combinații, nu relații”, este pe Netflix acum și, într-adevăr, e un film asumat pentru tineri și nu numai. A fost o experiență foarte frumoasă. Cred că cel mai mult îmi place când am întâlniri în care oamenii se dau mai mult decât sunt, sunt sinceri, onești, și există o discuție liberă. Cu Matei Dima, așa îl cheamă, a fost o întâlnire foarte bună. De ce? Pentru că, dacă îi propuneam ceva, îmi răspundea de fiecare dată. Nu lăsa nicio întrebare nerezolvată. Spunea: „Da, e o propunere bună, dar aici nu merge pentru că eu vreau asta”. Sau: „Te rog frumos, vino cu propuneri, sunt deschis”. Și de fiecare dată când veneam cu idei, din zece propuneri, poate șapte erau acceptate, dar fiecare cu explicație. Adică un om capabil să spună „nu știu” sau să rediscute. Îți reamintește mereu: hai să discutăm, cum te simți tu, hai să vedem cum facem. E o libertate creativă care îți dă aripi.
Da, îmi place să filmez. Pare că e altă meserie, dar nu e, sunt doar alte mijloace. Încă mai am de învățat aici: mai puțin din expresivitatea feței, mai mult din interior.

— Mai sunt roluri în plan, pe film?
— Da, mai este un rol. O să filmez în iunie. De fapt, sunt două. Sunt roluri mai mici, în două proiecte. Despre unul pot să vorbesc: e în pregătire. Iar celălalt este după un roman de Tudor Ganea. Un rol foarte mic, dar îmi place foarte mult cum scrie. Și mă gândesc că și el e constănțean, o să filmez aici, în Constanța.
Îmi doresc să filmez. E o experiență de anduranță, de reziliență. Nu e ca la teatru. Poți să stai și opt ore fără să filmezi nimic, aștepți să se pună lumina, dar trebuie să rămâi cumva concentrat pe ce urmează să faci.

— Emoția de pe scena de teatru este aceeași cu emoția din cinema?
— Am observat că în film emoția trebuie să fie mult mai intensă în interior. Camera are capacitatea asta de a surprinde totul, iar aici intervin montajul, regia, imaginea. Dacă te filmează dintr-un anumit unghi, se surprinde un alt tip de emoție. Depinde foarte mult de cei care sunt în postproducție.
Dar tu, ca actor, trebuie să oferi starea, cu toată încărcătura de emoție, de emoții,  la modul adevărat și real, pentru că nu știi ce secvență va fi folosită. Toate dublele trebuie să fie „acea” dublă, cea reală. Pentru că nu poți păcăli camera deloc. La teatru mai există distanța aceea, care te mai ajută dacă îți mai fuge gândul sau mai apare un moment de detașare — e normal, sunt două ore de spectacol. Dar la film nu ai cum, nu există secvențe de 20–30 de minute în care să „duci” altfel. Trebuie să fii acolo, constant.

— Despre nominalizarea la premiul UNITER: cum ai primit această nominalizare și dacă ea a schimbat ceva în felul în care te-ai raportat la scenă și la tine. A adus o schimbare?
– A fost o surpriză pentru mine, pentru că în primul moment n-am considerat că nominalizarea vine pentru un rol principal. Dar m-a încântat, în primul rând pentru că a adus multă bucurie familiei mele. Și m-am bucurat și eu de bucuria lor. Oricât am spune că nu ar fi ceva… trebuie să recunosc că am avut o satisfacție, pentru că este o validare. Dar n-a fost ceva, o stare care să mă domine, adică nu i-am dat o greutate excesivă. Dar e un suport foarte bun pentru momentele în care, să zicem, aș vrea să mă las sau îmi e greu. Și atunci îmi spun: „Da, am muncit până aici”. Munca mea oricum a fost constantă, s-a văzut în timp, iar în momente de genul ăsta, cum a fost nominalizarea – mă ajută.

— Din întâlnirile cu regizori, care a fost colaborarea care te-a marcat cel mai mult? Sau poate chiar ți-a schimbat felul de a lucra pe scenă?
— Sunt trei. Prima este Diana Mititelu, sunt la al doilea proiect cu ea. Mă înțeleg din priviri, îmi dau seama ce decide și nu am nevoie de foarte multe explicații. Și ea se simte confortabil cu asta. Avem o chimie a noastră. Trebuie să spun că eu nu sunt genul de actriță care „caută rolul”. Pentru mine, rolul nu există într-o formă fixă, el se construiește în funcție de reacții, de ce primesc din jur. Cu Diana Mititelu am avut parte de un timp de lucru fără momente „moarte”, fără căutări infinite de variante peste variante pentru a găsi o „reacție perfectă”, în care trebuie spus că eu nu cred. Și m-a bucurat de fiecare dată întâlnirea cu ea.
Apoi, colaborarea cu Cristi Juncu. Este un regizor excepțional. Spectacolele lui au profunzime și candoare, sunt ca niște „ursuleți” care te îmbrățișează de fiecare dată. Ca ursulețul de care ai nevoie noaptea, înainte să adormi. El este foarte curios referitor la cum e actorul, de felul în care gândește acesta; efectiv el iubește actorul pe scenă. De fiecare dată când repetam cu el — am lucrat la „Brooklyn Boy” — m-am simțit iubită. Iubește meseria și iubește actorul.
Și mai este Leta Popescu, care are o abordare total nonconformistă. Nu știu dacă știe exact unde vrea să ajungă, dar este foarte curioasă în a vedea cum se construiește spectacolul fiind folosind altfel de mijloace. Am lucrat la două proiecte, „Cassandra” și „Dual”. „Dual” este un spectacol pe care nici ea nu cred că îl înțelege în toate direcțiile pe deplin, dar nici noi, ca actori, pentru că nu există text. Eu, Vlad Udrescu și George Albert Costea suntem trei prieteni care se întâlnesc să facă niște clătite, nu avem niciun text. Și trebuie să ducem un spectacol de o oră doar din mișcare, într-o bucătărie. Foarte interesant. Ne provoacă. Este un spectacol la care nu repetăm nimic în sens clasic; pe scenă avem niște jaloane, dar este mai mult improvizație.

— Și nu e mimă?
— Nu e mimă. Dar avem o temă: dezechilibrul îmbrățișat. Chiar și fizic, din orice punct de vedere. Indicația de regie a fost – dacă vă dezechilibrați, e bine, dar rămâneți acolo.
De la ea (n.r. Leta Popescu) am învățat o chestie care mi-a rămas. Mi-a spus așa: „Miki, știu că tu te simți privită și, normal, un actor știe că este privit. Dar dacă găsești o poziție bună, stai în ea cât să se facă trei poze.” Și mi-a explicat: prima poză poate fi greșită, a doua poate fi cea bună, dar îți trebuie și a treia, ca să o poți compara cu a doua și să alegi cea mai bună ipostază. Am folosit asta și în „Machinal”. Dacă stau și fumez într-o poziție, rămân în ea, o țin. Trei „poze”, da, în minte. Pentru că, într-adevăr, simți că ești privit. Nu scapi de asta niciodată. Dar, în același timp, mai și uiți. E o combinație. Te gândești și la ce urmează. E un fel de joc cu mai multe planuri.

— Ce este mai greu pentru un actor: să-și controleze emoția sau să o lase să iasă?
— Și, și. Poți încerca să o controlezi să nu iasă, dar cu cât faci asta mai mult, cu atât ea iese mai tare. Pentru că tu, de fapt, încerci să joci un om la care te raportezi ca la o persoana care există cu adevărat. Iar oamenii reali nu sunt ușor de descifrat. Nu stăm să spunem mereu exact ce simțim. Ne ascundem, e normal. Și cu cât te ascunzi mai mult, cu atât emoția iese mai puternic. E un amestec.

— Există un rol pe care ți-l dorești?
— Nu. Nu mi-am dorit roluri „cunoscute”. Cred că am acceptat că nu pot duce presiunea aceea. Julieta, Varia… nu știu cum ar fi. Dar nu mi le-am dorit. Am jucat și roluri în piese de referință, am jucat și Shakespeare — Lady Anne în „Richard al III-lea”. Și, când repetam, simțeam presiunea pusă pe rolurile mari.

— Poți să vânezi roluri mari sau poți să găsești roluri mici pe care să le faci mari sau să le faci memorabile…

— Da. Să le construiești. Să crezi în ele. Să te bucuri de ele. De exemplu, în „Insula”. Este singurul spectacol în care recunosc că, atunci când știu că am spectacol, pentru mine este o relaxare. Are niște replici și situații atât de triste, atât de triste, dar în același timp este și comic și dramă. Iar umorul salvează toată tristețea. Și te destinde.

— Mă gândisem la alte întrebări, pentru întâlnirea cu tine, dar dialogul nostru a prins propria lui viață și a curs singur, cum a vrut el. Și a fost foarte plăcut astfel și totodată o mare bucurie să te cunosc în acest mod. Mulțumesc.
— Și mie mi-a plăcut acest dialog, și mie. Și eu mulțumesc.