Machinal – sau alunecarea în spirala mașinii de tocat a societății

Există spectacole care spun o poveste și spectacole care te obligă să locuiești, fie și pentru două ore, într-o idee. Montarea cu Machinal de la Teatrul de Stat Constanța, în regia Diana Mititelu, aparține celei de-a doua categorii. Nu ilustrează un destin, ci îl disecă. Nu caută complicitatea facilă a emoției, ci expune, cu o luciditate aproape clinică, felul în care viața poate deveni un mecanism aproape perfect funcțional și, tocmai de aceea, inuman.

Textul lui Sophie Treadwell, scris în 1928 și inspirat dintr-un caz real, nu este totuși o piesă „despre” acel anume caz care a atras atenția publică, ci este despre drumul în spirală, alunecarea în mașina de tocat a societății unde presiunea strivește și împinge. Presiunea este combustibilul acțiunii. Gestul extrem, ireversibil, este doar punctul de condensare al unei existențe trăite în contratimp cu sine. Treadwell nu își transformă eroina într-un simbol militant, ci o păstrează deliberat comună, aproape ternă. O „femeie oarecare”, tremurătoare ca o frunză, prinsă între obligații, convenții și frica de a dezamăgi. Titlul însuși — Machinal — trimite la o lume în care gesturile, frazele, respirațiile sunt repetate până la pierderea sensului.

Spectacolul Dianei Mititelu înțelege această miză și o traduce scenic cumva radiografiat, fără vreo emfază. Scenografia Iuliei Petrescu — un vagon de metrou suspendat între plecare și sosire — funcționează ca metaforă discretă a unei vieți navetiste între datorie și epuizare, o plecare-sosire în cerc. Nimic ornamental, nimic redundant. Capitolele piesei sunt etichetate pe panourile cu led, marcând scenele și totodată prezentând feliat, mecanic, destinul eroinei. Costume negre, gri, uniforme ale unei normalități standardizate, și o mișcare scenică ce sugerează, prin repetiție, dezumanizarea. Lumea nu e ostentativ crudă; e, mai grav, eficientă, o mașină de tocat cu melc metalic care se răsucește fără oprire, care uniformizează și produce la normele date de standard.

În centrul acestei mașinării, Mihaela Velicu este tânăra cu mâini frumoase, cuceritoare, care nu se poate integra in corul colegilor de la serviciu, care duce povara mamei de care trebuie să aibă grijă, care-și închide visele în resemnare; și care devine doamna Helen Jones. Ea construiește un rol de o intensitate controlată. Nu joacă isteria, ci acumularea. Nu strigă decât atunci când tăcerea nu mai poate cuprinde. Există în interpretarea ei o tensiune continuă între fragilitate și rigidizare, între dorința de a simți și obligația de a funcționa. Panica, depresia, atacurile de panică, crizele de claustrofobie socială (nevoie de aer, o frecventă nevoie de aer), nejustificatele izbucniri repetate nu sunt accente melodramatice, ci fisuri într-un zid prea bine zidit. Maniera de interpretare a Mihaelei Velicu aduce în joc inteligența artistică de a nu cere compasiune; ne obligă, în schimb, să asistăm la procesul prin care un om devine străin de sine.

Alături de Mihaela Velicu, distribuția din seara vizionării i-a cuprins pe Vlad Lință, Laura Iordan, Theodor Șoptelea, Ramona Niculae, Marian Adochiței, Remus Archip, Alina Manțu, Liliana Cazan, Aurelian Culea și Adrian Dumitrescu, actori care au reușit să obțină acea energie colectivă necesară pentru obținerea unui   tablou de factură expresionistă. Coregrafia Marianei Gavriciuc, luminile lui Cristian Niculescu și traducerea dramaturgică a Dariei Ancuța au susținut impecabil unitatea estetică a spectacolului, păstrând o tensiune constantă a atmosferei. Figurația studenților de la Facultatea de Arte (Universitatea „Ovidius”) a adaugat o energie tinerească, dar disciplinată, întărind senzația unei societăți mecanizate, în care fiecare are un rol prestabilit.

Finalul piesei păstrează un licăr de speranță lăsată să pâlpâie printre umbrele înghețate ale luminii aproape stinse, atunci când eroina, care nu-și iubește cu adevărat fiica, copilul nedorit și „ciudat”, își roagă propria mamă să îi dea acesteia șansa pe care ea nu a avut-o: să fie lăsată să trăiască!
“Machinal” nu te lasă să privești de la distanță. Te prinde în roata piesei, îți face punte între timpul de pe scenă si timpul prezent in care trăiești tu spectatorul, aducându-te la conștientizarea unei mașinării sociale în care, dacă nu reușești să oprești banda rulantă, ești inevitabil redus la componentă. Și aici, teatrul reușește, poate, să fie cel mai crud: ne lasă să recunoaștem că suntem și noi, măcar o clipă, pe acea bandă.