Marian Adochiței, despre publicul de teatru constănțean: “o comunitate încă restrânsă, spectatorii fideli ajung să se cunoască între ei”

M-am întâlnit cu un pirat. Cel mai fioros și, totodată, cel mai simpatic și cumsecade pirat din Constanța. Îl descoperim de fiecare dată când reflectoarele se aprind peste „Insula” Adei Milea, pe scena Teatrului de Stat Constanța. Dar atunci când piratul își atârnă piciorul de lemn în cui și lasă deoparte banda neagră de la ochi, el se transformă în Marian Adochiței. Iar dacă îl întâlnim la SEAS și nu poartă hainele unui personaj, aproape sigur îl vom zări cu aparatul foto atârnat de gât, adunând frânturi de timp pentru memoria vizuală a festivalului.

La SEAS 2025, publicul l-a aplaudat pentru Piratul din „Insula”, însă Marian Adochiței dă viață și altor personaje. Îl regăsim în spectacole precum „Seaside Stories” (UNITER, cel mai bun spectacol al anului 2022), „Goi pușcă” sau în strălucitoarea și mereu surprinzătoarea „A douăsprezecea noapte”. Dincolo de scenă, camera de filmat i-a fixat chipul în roluri precum Achim Moromete din „Moromeții 2” de Stere Gulea, Berlogea din „Anul nou care n-a fost” de Bogdan Mureșanu sau Basti din serialul de televiziune „Tătuțu”.

Deși pare că, atunci când nu este pe scenă, nu-i place să iasă în evidență, cumva tot se întâmplă. Marian Adochiţei are atenția la detalii și firescul unui om care nu complică lucrurile. Vorbește despre meseria de actor ca despre o pasiune care devorează și hrănește în același timp, dar și ca despre șansa de a trăi mai multe vieți într-un singur destin.

– Te-ai născut la Piatra Neamț, dar din 2005 trăiești la Constanța. Are publicul de aici o trăsătură aparte, care îl face diferit?

– Întotdeauna mi s-a părut că orașul acesta are… o lipsă. O lipsă culturală. Paradoxal însă, cred că ea vine tocmai din prea mult: din multitudinea de nații care conviețuiesc aici – machidoni, turci, tătari, bulgari, ruși – oameni care, în mod firesc, nu sunt întotdeauna uniți într-un singur fel de a privi lumea. Multiculturalitatea Constanței îmi părea, la început, că duce într-o zonă în care publicul de teatru nu formează un corp comun. M-am simțit puțin străin, pentru că nu înțelegeam cum vine constănțeanul la teatru: dacă vine din snobism, dacă vine pentru metaforă, dacă vine pentru că vrea să “sape” mai adânc, într-o zonă diferită de teatrul de revistă sau de divertisment. Și tocmai în această zonă a existat, există și oportunitate: aceea de a modela felul în care publicul primește cultura. Cred că, până acum, Erwin (n.r. Erwin Șimșensohn, managerul Teatrului de Stat Constanța) a reușit cel mai bine acest lucru. În prezent, se simte cum constănțenii se adună tot mai mult într-o comunitate culturală coerentă și solidă.

– Te simți astăzi constănțean? A influențat și publicul sentimentul că aparții acestui loc?

– Mi-au trebuit aproape cinci ani să mă adaptez, iar această adaptare a venit prin contactul cu publicul constănțean. Îl numesc, poate imperfect, „un public educat”: deschis, curios, gata să întrebe și să înțeleagă. Întrebări precum „De ce s-a întâmplat asta?”, “Ce înseamnă momentul acela?”, “Ce transmite spectacolul?” mi-au arătat că există un dialog real. Chiar și atunci când fac fotografii la spectacole în care nu joc, interacționez cu spectatorii, ascult, explic, primesc observații pe care le transmit mai departe către direcțiunea teatrului. Publicul constănțean nu este un receptor pasiv, ci un partener de drum. Nu joci niciodată doar pentru tine: dacă spectacolul e prea complicat sau metaforic și spectatorii nu sunt pregătiți, se pierde sensul. De aceea, cred că un manager de teatru trebuie să țină cont de cerințele publicului, dar și să le educe treptat – nu putem rămâne doar în zona de varietăți sau teatru de revistă; există și alte forme de teatru care merită descoperite. Constanța e un oraș mare, dar comunitatea formată din public e încă restrânsă, astfel încât spectatorii fideli ajung să se cunoască între ei.

– Dincolo de scenă, fotografia este o pasiune căreia îi ești devotat. La SEAS te aflăm adesea cu aparatul la gât, surprinzând ambianțe, instantanee cu publicul, emoții de pe scenă sau gesturi nevăzute din culise. Există o stare pe care ți-o dă fotografia și nu se regăsește în teatru?

– Fotografia este strict legată de regie. Este modul prin care ești în spatele camerei și poți să vezi anumite momente pe care, ca actor, nu le poți simți. Ca actor, ești pe scenă, iar viziunea exterioară o are regizorul. Un fotograf e, într-un fel, ca un regizor. Numai că un regizor lucrează în ore, iar un fotograf regizează o milisecundă.

Ei bine, milisecunda aceea de „regie” te obligă să vezi, pentru o clipă, lucrurile din exterior. Să vezi pădurea, nu doar copacii. Și asta mă ajută enorm pe partea de actorie. Să ai o mică viziune din afară, să observi momentele și să le transformi în artă doar pentru că ești acolo, la timpul potrivit. Uneori, dacă situația îți permite, chiar poți influența un pic cadrul. Atât în fotografie, cât și în teatru, imaginea poate deveni altceva, în funcție de cel care a captat-o, proiectat-o sau a stabilit elementele într-un cadru. Asta ține de imaginația ta: cum vezi lucrurile, dacă poți să le dirijezi sau, dimpotrivă, doar să le surprinzi în forma lor pură, fără intervenția ta.

La SEAS, am fotografiat alături de o echipă de voluntari – vreo 10 oameni care m-au sprijinit la acest festival – m-a făcut să văd SEAS dintr-o altă perspectivă: vizuală. Nu doar ca spectator care simte emoția spectacolului, ci ca observator al atmosferei. Am privit oamenii care vin la teatru, le-am înțeles mai bine reacțiile, ce caută, ce îi bucură. Mulțumirea de pe fețele lor spune multe.

– Teatrul de Stat Constanța, spectacolele puse sub bagheta unor regizori importanți, fenomenul SEAS care crește de la an la an… Toate acestea pot fi suficiente pentru un actor ca tine să rămână aici, fără gândul consacrării la teatrele mari din București, unde vizibilitatea și oportunitățile par mai numeroase?

– Imaginea unui actor este importantă. Dar dacă imaginea contează doar pentru el însuși, atunci nu mai contează pentru ceilalți. Dacă vrei să transmiți ceva, locul în care o faci nu ar trebui să fie decisiv. Poți să arăți ceva valoros în orice oraș, pe orice scenă. Desigur, publicul contează. Dacă joci, de pildă, un spectacol de artă poetică la Cobadin, e clar că nu va fi receptat la fel ca în București sau Constanța. Dar, între aceste două orașe, atât de apropiate, pentru mine – la vârsta asta – locul nu mai contează.

Am încercat să cuceresc Bucureștiul acum vreo 15 ani. Nu știu dacă n-am reușit sau pur și simplu n-am vrut. Încă nu mi-am răspuns. Cert este că n-am mers până la capăt. Mi s-a părut un oraș depersonalizant, un loc în care nu simțeam că pot schimba ceva, nu credeam că pot face ceva care să conteze. După 15 ani la Constanța, nu mă mai interesează dacă schimb ceva în ceilalți. Contează că în mine s-a schimbat ceva, profund și definitiv. Mă simt împământenit, calm, cu o siguranță de sine care îmi dă libertatea să joc orice rol pe scenă. Știu că aș fi mulțumit de ce prezint și de reacția publicului, fără să mai aștept o confirmare externă.

– Ai jucat și în filme. Și în cinematografie, cele mai multe oportunități vin tot de la București…

– Este evident că provincia este mult mai săracă din punct de vedere cultural față de București. Bucureștiul îți oferă tot, dar îți și ia tot în același timp. Eu, personal, nu m-aș muta definitiv în București. O variantă ar putea fi naveta – să faci această distanță între Constanța și București pentru anumite proiecte. În general, aceste proiecte sunt pe film. Știm bine că cinematografia românească se întâmplă în București. Dacă am nevoie și mă cheamă cineva, și îmi spune: „Luna asta nu exiști în Constanța, vii la București pentru filmare”, pot rezolva lucrul ăsta. Pot să fac un film în București.

Dacă aș locui acolo, probabil șansele mele ar fi mai mari să fac partea asta de film. Pentru orice actor aflat la început de drum, aș recomanda chestia asta. Pentru cineva care nu vrea neapărat să cucerească piața și să se arunce într-o lume grea, unde trebuie să-ți câștigi existența numai din actorie – și nu e deloc ușor – aș recomanda prudență.

Eu personal mă simt bine aici, la Constanța.

– Dacă ai primi, în același timp, o propunere pentru un rol mare într-un spectacol de teatru și un rol mare într-un într-un film, și ar trebui să alegi, pentru că se suprapun ca timp, ți-ar fi ușor să alegi? Exact: ce ai alege?

– Aș alege cinematografia. De ce? Pentru că teatrul e efemer. Teatrul, ca și filmul, are o perioadă de producție de două-trei luni. În acest timp creezi un spectacol sau un film. Spectacolul trăiește atât timp cât publicul se uită la el: doi-trei ani, maxim. Nu vorbim de excepții – spectacole reluate, spectacole care acoperă perioade mai lungi. Dar în general, teatrul dispare. Tu investești aceeași muncă, aceeași emoție, aceeași distrugere și refacere interioară ca și în film. Diferența este că teatrul se stinge. Dispare pentru totdeauna, în sensul că nimeni nu mai poate vedea acel spectacol niciodată. Chiar și filmat, teatrul nu are valoare, pentru că nu transmite emoția directă.

Și atunci, “copilul” acela pe care tu l-ai creat pe scenă dispare pentru totdeauna.

– Dar rămâne ca amintire, înregistrat în memoria spectatorului: poate nu decorul, nu gesturile actorului, ci starea pe care a trăit-o el atunci. Emoția.

– Da, emoția trăită la teatru poate fi copleșitoare, mai intensă decât în film. Când spectatorul e prezent în sală, alături de actor, îi percepe respirația, lacrimile, zâmbetul. Totul se petrece în fața lui, într-o experiență vie, imediată, care-l implică în alt mod.

Dar diferența este publicul. Un spectacol de teatru e văzut de 100–300 de oameni pe seară. Într-un an, doi, trei, fiecare reprezentație are cam același număr de spectatori. Un film e văzut de o țară întreagă, oricât timp vrei tu. De asta, alegerea mea ar fi către film. Nu pentru că îmi place mai mult cum se lucrează filmul decât teatrul, ci strict pentru public. Dacă faci un clasament: teatrul e un moment artistic intens, dar destinat doar câtorva sute de oameni. Se întâmplă numai acolo, numai atunci. Filmul românesc se adresează unei țări. Filmul de la Hollywood se adresează întregii lumi. Cum se întâmplă și cu muzica, ea se transmite instantaneu tuturor. Trăim într-o lume în care dacă scoți o piesă bună, ea poate fi ascultă, într-o singură zi, de un miliard de oameni. Dacă o cânți pe scenă, o aud câteva sute.

– Când lucrezi intens la un personaj, se poate întâmpla ca acesta să te însoțească și dincolo de scenă, lăsându-ți în viața de zi cu zi mici reflexe, gesturi sau chiar ticuri verbale?

– Un personaj bun rămâne cu tine și după spectacol: cu ticuri, cu gesturi, cu adevărul lui. Dacă are un adevăr, rezistă pe scenă oriunde. Dar pentru asta trebuie să-l aduci într-o zonă a ta. Nu poți să-l faci doar exterior, superficial. Trebuie să sapi în tine, să scoți un adevăr care te mișcă, chiar dacă asta te transformă în viața de zi cu zi. Da, personajul lasă urme. Unul negativ îți poate influența viața într-o oarecare măsură, dar nu în mod dramatic.

În lumea teatrului, colegii înțeleg asta. Personajele revin uneori în viața de zi cu zi. Nu poți să le rupi complet de tine. Dacă ai putea să te transformi radical pe scenă, iar apoi să fii cu totul alt om în viața reală, ai ajunge aproape schizofrenic – ceea ce nu e de dorit. E important să te doară personajul, să-l porți cu tine. Asta te face autentic.

Sentimentul că ai oferit ceva adevărat pe scenă, din care oamenii au simțit și au învățat ceva, și te-au aplaudat, compensează faptul că în viața de zi cu zi poate poți părea ciudat sau dubios.

– Cum este să lucrezi cu Andrei Șerban? Dar cu Radu Afrim? Cu Ada Milea? Găsește, te rog, un cuvând-cheie și o descriere foarte scurtă despre ce ce a însemnat lucrul cu ei.

– Andrei Șerban – Un domn. Te învață eleganța, nu doar pe scenă, ci și în viață: în felul în care vorbești, în gesturile tale, în felul în care trăiești. Te învață că a fi actor nu e doar o meserie, ci un mod de a fi ca om — zi de zi, în teatru și dincolo de el.

Radu Afrim – Nebunie. El caută mereu punctul culminant, nu desfășurarea clasică. Dacă îi oferi asta, spectacolul explodează. Când lucrezi cu el, ca actor, trebuie să te dezici de tot ce e normal și să creezi lucruri noi, aproape străine de tot ce știai că îți e posibil, ești mereu gata să sari peste limite.

Ada Milea – Ludic, comic. Un om unic în tot ceea ce descoperi despre el, un om de care, odată ce-l cunoști, nu poți să nu te îndrăgostești iremediabil. Cu un umor românesc autentic, accesibil copiilor și adulților; cumva infantil, dar sclipitor de inteligent și muzical. La “Insula”, am lucrat cu ea mai ales pe muzică. Mi-a fost greu — a trebuit să învăț game, octave, tehnică. Dar a fost greul acela bun, care te formează, care te face să crești fără să simți că ai fost împins.

– Teatrul de Stat Constanța a urcat rapid în topul scenelor românești. Care este motorul succesului?

– Ca un teatru să ajungă sus, are nevoie de trei lucruri: o trupă excelentă, un manager extraordinar și fonduri. La Constanța s-au întâmplat toate trei.

Motorul principal este managerul: el alege trupa, găsește fondurile și își dedică viața teatrului. Actorii au muncit mult peste puterile lor. Suntem o trupă mică, 25–30 de oameni, dar ducem spectacole, unul după altul. Iar această echipă “duce” și aduce publicului teatrul pentru un oraș întreg, cu un program plin, complex. Și nu o face oricum, o face la nivel de UNITER. Acum, vom avea, pe lângă Sala Studio, și sala Teatrului de Stat Constanța, ceea ce înseamnă că se vor putea juca și două spectacole concomitent. Este muncă. Alt tip de muncă. Un spectacol îți cere sufletul: nu te duci ca la un job normal, unde apeși taste sau tragi de un ferăstrău. În meseria de actor este vorba despre altceva. Aici plângi, râzi, te distrugi și te reconstruiești pe scenă. După un spectacol, trebuie să te întorci… la tine ca să poți merge acasă, să fii din nou tu, să-ți reiei viața ta, așa cum o are fiecare, să te întorci să locuiești în propria persoană.