Gertrude sau anatomia răului în cheia lui Silviu Purcărete

Printre primele spectacole din programul celei de-a patra ediții a Stagiunii Estivale a Artelor Spectacolului – SEAS 2025, s-a numărat „Gertrude”, o producție a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, prezentată duminică, 13 iulie a.c., pe scena Casei de Cultură Constanța.
„Gertrude” este un spectacol pe care niciun iubitor de teatru nu ar trebui să-l rateze, o creație de o forță teatrală rar întâlnită, un act artistic memorabil, semnat de unul dintre cei mai vizionari regizori ai scenei europene – Silviu Purcărete.

Sunt spectacole care ne pun față în față cu un text ilustrat scenic și spectacole care ne forțează să ne privim pe noi înșine, prin acel text. „Gertrude”, în regia lui Silviu Purcărete, face ambele lucruri cu o precizie aproape chirurgicală: ne livrează un Shakespeare distilat, decantat de istorie, dar profund contemporan – un Shakespeare care nu se mai citește precum o evadare în imaginația altui om, ci se trăiește, se percepe cu neliniște, cu fiori de neliniște.
Dacă „Hamlet” a fost, tradițional, piesa întrebărilor și a amânării, „Gertrude” este piesa supraviețuirii într-un sistem dezintegrat. Regizorul mută centrul de greutate de la prințul filosofic la regina politică, de la gândire la instinct. Gertrude devine nu doar o mamă și o soție cu statut special, ci o întrupare a compromisului care guvernează.

Silviu Purcărete nu rescrie doar un personaj, ci o paradigmă. Spectacolul său nu are femei în distribuție, alegere care, deși poate șoca spectatorul modern, se înscrie în tradiția elisabetană, unde femeia, personajul și arhetipul ei erau filtrate exclusiv prin vocile și trupurile bărbaților. Însă aici, acest artificiu capătă forța unei întoarceri simbolice: într-o lume condusă de bărbați, chiar femeile devin expresii ale masculinității dominante, puterea e un joc bărbătesc, chiar și când e exercitată de o regină.
Scenografia nu recreează spații — ci tablouri de stări: zidurile nu separă, ci apasă, strivesc și apoi derulează, cadrele curg efectiv, la propriu, din portret în landscape și înapoi, secvențial calculat totul, parcă millimetric. Sunetul, obsesiv și metalic, nu e însoțitor, ci avertisment. Muzica biciuie, rupe ritmul interior, face sângele spectatorului să pulseze cu neliniște. E o muzică a neîncrederii, a umanului în care tresare groaza.
Distribuția este de excepție: fiecare actor pare ales nu doar pentru capacitatea de a rosti replici, ci pentru felul în care respiră ambiguitatea. Gertrude (Claudiu Bleonț), jucată de un actor bărbat, nu e caricatura feminității, ci tragedia ei subtilă, Claudius (Mircea Rusu) — un amestec de zâmbet complice și cruzime mecanică, Hamlet (Marius Manole), umbra care plutește în afara centrului, devinind mai mult delir programat lucid de memorie decât prezență în acțiune.
Ce face Silviu Purcărete în acest spectacol nu e o rescriere, ci o revelație. El nu modernizează Shakespeare, ci îl curăță de praf. Îi lasă doar miezul, cel mai adesea amar și greu de privit. „Gertrude” nu e o pledoarie, nu e o judecată. E o radiografie a unui sistem de putere în care binele nu e niciodată pur, iar răul e întotdeauna eficient.
În final, nu ieșim din sală cu lecții. Ieșim cu suspiciuni. Cu ideea că poate Shakespeare n-a scris doar despre regate căzute, ci despre fiecare spațiu — fie el politic, familial sau interior — în care adevărul se supune utilului, în care conștiința se înclină în fața interesului. „Gertrude” e un spectacol despre supraviețuire, dar nu una glorioasă. E supraviețuirea care costă — tăceri, trădări, fețe pierdute în oglinzile istoriei.

Într-un teatru în care adesea spectacolul vizual copleșește conținutul, Purcărete nu se joacă de-a postmodernismul steril, el revendică dreptul teatrului de a reveni mereu la miezul lucrurilor. Este o invitație la reflecție asupra compromisului, asupra istoriei care se repetă pentru că este uitată.